convorbire cu Florin IARU Români mai dornici să se apuce imediat de treabă, ca în primele zile din '90, n-o să mai vedem noi aşa curînd. Fiecare ştia ce-i de făcut în toate, iar amînarea chiar şi cu o singură clipă a oricărei fapte părea dovada unei inerţii de neiertat. În noua lume totul devenea simplu, clar şi urgent: dictatorul căzuse de pe o zi pe alta, cum puteam crede că democraţia va veni abia peste 20 de ani, cum se spusese la un moment dat?
Zece zile alese dintr-un deceniu Stimate Florin Iaru, care sînt cele zece zile care ţi-au zguduit lumea proprie, din '90 încoace? Prima zi a fost 12 ianuarie '90, comemorarea morţilor Revoluţiei. Seara se striga "moarte pentru moarte" şi se ţineau discursuri pe tancheta din Piaţa Victoriei. Cel dintîi semn că nu-i ceva în regulă, cel puţin pentru mine. Speranţa că lucrurile vor merge de-acum repede, bine şi limpede, care mie mi se părea ceva de la sine-nţeles, nu mai avea temei. Iluzia lumii care s-a normalizat peste noapte a dispărut. Mi-am dat seama că nu mai eram împărţiţi în vinovaţi şi nevinovaţi, paraziţi şi parazitaţi, că puteam fi asimilaţi şi vinovaţilor şi nevinovaţilor, iar lumea românească e departe de a fi aşa cum mi-o imaginam eu înainte de '89. Mai puţin solidară, mai puţin dornică de schimbare? Trăisem în iluzia că românul are o anumită inteligenţă nativă, că, în ultimă analiză, ştie foarte bine despre ce-i vorba. Atunci mi-am dat seama că există o mare diferenţă între indivizii gînditori, între cercurile gînditoare şi indivizii care adoptă obişnuinţele, cutumele grupului, evitînd judecata pe cont propriu. Ziua a doua a fost prin februarie, dacă nu mă înşel, tot în '90, cînd Corneliu Coposu a fost băgat într-o tanchetă ca să fie apărat de "contestatarii" săi violenţi. Ziua aia m-a înspăimîntat: Coposu era un domn bătrîn, nu făcuse nimic, nu omorîse pe nimeni. Ştiam doar că îi spusese într-
