Anii '90 au avut un debut furtunos, sălbatic şi inocent. Starea generală a naţiunii nu lăsa pe nimeni în afara horei care se juca cu frenezie şi în care fiecare se simţea prins şi, mai ales, important. Se conversa mult, se schimbau puncte de vedere, se făceau prognoze şi planuri, într-un cuvînt, toţi ne dădeam cu părerea în fel şi chip. Năuceala schimbării încă lucra, nu trecuse şi nici nu se ştia ce va da. Oamenii stăteau plantaţi în faţa televizoarelor, spaimele mari de tot trecuseră. Apa otrăvită, călugăriţa care împărţea mîncare otrăvită la metrou, zvonurile şi anunţurile dramatice de la televizor intrau lent într-o legendă efemeră. Pe atunci nu se vorbea decît despre oameni de bine. Toţi se simţeau, evident, de bine. O separaţie firească eroda însă subversiv, părînd că reconcilierea nu era posibilă. La televizor, oamenii de bine erau prezentaţi de speakeri şi priviţi cu respect de telespectatori. Se mai vorbea şi de o altă dihotomie, diferită, care implica termeni care nu se excludeau reciproc: competenţă şi moralitate. Desigur, nu se putea să fii de bine şi, în acelaşi timp, de ne-bine, şi se căutau cu înverşunare oameni competenţi şi morali, adică necolaboratori ai vechiului sistem, căci ţara avea nevoie de ei. Ascensiunea socială, locurile goale ale puterii tentau ca lumina pe fluturi şi lumea vroia să ştie dacă fluturii fuseseră morali, nepătaţi, iar unde petele apăreau, dilema era dacă ei fiind competenţi pot accede la putere. Asemănarea pătaţilor cu dalmaţienii a durat o perioadă şi a provocat reacţii atunci cînd Petre Roman i-a ieşit în întîmpinare unui înalt demnitar străin, iar cineva, nu ştiu sigur dacă el, purta în lesă un dalmaţian. O invitaţie generală era adresată oamenilor pentru a-şi număra petele. Pe acest fond, în care erupţia de categorii, altădată nespuse public - colaboratori, terorişti, comunişti, securişti etc. - era la ordinea zile