Viaţa mea în anii '90 a început într-o tipografie de provincie, pe 22 decembrie 1989, şi s-a sfîrşit la tejgheaua unui bar bucureştean, acum doi ani, o veşnicie. Era o frumoasă seară de primăvară, în ajun de 1 Mai. Cu o noapte înainte ne venise ideea: dacă tot nu pleacă nimeni pe nicăieri, atunci ce-ar fi să serbăm în gaşcă Ziua Internaţională a Celor ce Muncesc în Cîrciumă? Zis şi făcut. Am anunţat lumea să vină cu insigne, cravate roşii, băşti, basmale, carnete de Partid şi UTC. Am încropit un mix cu cîntece revoluţionare, patriotice şi pioniereşti, avînd grijă să înjghebăm şi o minimă "agitaţie vizuală", în ton cu măreţul eveniment. Cotrobăind prin vechituri, am dat peste o mîndreţe de medalie cu chipul lui Lenin, din bronz masiv, cam de dimensiunile unei scrumiere. Am luat-o cu mine şi acum, în momentul povestirii, eram toţi trei în local: eu, Lenin şi fata de la bar. "Ia şi tu asta şi atîrn-o undeva, la vedere" - am rugat-o eu pe fată. S-a uitat cu interes la figura din efigie (avea nişte ochi mari şi limpezi, albaştri, parcă) şi mi-a zis alb, fără să clipească din genele-i prelungi: "Mişto medalie. Da' cine-i bărbosul ăsta?" Nu glumea, aşa cum crezusem în prima clipă. Cînd m-am lămurit că fata, într-adevăr, habar n-avea cine-i domnul cu ţăcălie, m-am mulţumit să-i răspund evaziv: "E unu', Lenin... Un mare comunist." "A murit?" - m-a întrebat ea. "Da", i-am zis. Şi i-am cerut o tărie. Mintea mea inutil de complicată începea să priceapă că lucrurile stau mai simplu decît şi le-au imaginat teoreticienii care l-au inspirat pe practicianul Vladimir Ilici Lenin (zis Lenin, n. 1870, Simbirsk - m. 1924, Gorki): omenirea se desparte de trecut uitînd. Aşa că nu m-am mai mirat atunci cînd, de curînd, un student de la Automatică m-a întrebat: "Auzi, tu ai apucat mult sub comunism? Cum era?". Anii '90 se încheiaseră, iar eu devenisem

între timp ceea ce voi rămî