Un anumit tip de cărţi pentru copii şi filmele Disney ne-au obişnuit cu o versiune utopică asupra realităţii în general, asupra relaţiilor dintre oameni şi ne-au oferit o viziune idilică şi antropomorfizată a animalelor. Pentru copiii crescuţi în spirit Disney, orice şoarece este un Mickey, isteţ şi încălţat cu uriaşi pantofi roşii, orice răţoi - un Donald, prostuţ, îngîmfat şi perdant, orice mîţă - un O'Mailey etc. Obişnuiţi cu imaginile calde şi colorate din filmele şi cărţile Disney, copiilor prinşi în utopie nu li se mai par veridici pricăjitul şoarece cenuşiu sau nespectaculoasa raţă din Atlasul de zoologie. Pentru că animalele lui Disney au forţa lor, care nu rezidă în lipsa de veridicitate, ci în lumea alternativă pe care o construiesc, ideală, mai bună ca oamenilor. Ele ajung să fie, astfel, modele pentru oamenii imperfecţi şi încercaţi de porniri crude sau meschine. Rămîne celebră scena din Albă-ca-Zăpada în care animalele pădurii îi arată eroinei drumul spre casa piticilor şi apoi o ajută să facă, acolo, curat. La fel de faimoşi sînt şoriceii şi porumbeii din Cenuşăreasa care îi dau acesteia o mînă de ajutor la treburile casei. Acelaşi spirit justifică alegerea stăpînei Pisicilor aristocrate: aceea de a le lăsa Duchess-ei şi puilor ei averea moştenire, şi nu servitorului Edgar. Şi este motorul acţiunii de salvare a celor 101 dalmaţieni, la care participă toţi cîinii din zonă, ba chiar şi o pisică. Animalele lui Disney dovedesc toleranţă şi solidaritate - atitudini nobile ce se pierd în desenele animate ale altor producători (Hanna şi Barber, Walter Lantz), ba chiar degenerează în opusul lor: intoleranţă şi cruzime. Tom şi Jerry şi ciocănitoarea Woody sînt doar două exemple grăitoare în acest sens. Filmul lui Steve Carr,

Dr. Dolittle 2, se integrează, din fericire, în cea dintîi categorie. Continuarea poveştii doctorului ce înţelege limba anima