...Şi aşa se face că povestitorul se trezi dis-de-diminineaţă bine dispus şi cu ochii spre fereastră, pentru a vedea în ce măsură i-ar fi necesară umbrela pe care a uitat-o de două săptămîni undeva şi încă nu a recuperat-o. Aseară, adormise la timp pentru a vedea începutul unui talk-show, nu şi concluziile. Acum, după cîteva chestii pasagere, el se întoarse cu paşi mici în camera de lucru, ştergîndu-şi urmele albe de spumă de ras de sub urechi. Aprinse radioul şi prinse vocea lui Mircea Iorgulescu răzbătînd de la Paris, dînd profil fiecărei virgule; la televizor, telecomanda îl plimbă de la un program de ştiri matinale românesc spre CNN-ul cu Strike against terror, şi înapoi spre un program românesc unde mesajele de la telespectatori curg rîu; în ceaşca de ceai, plicul de Earl Grey primeşte cu un foşnet minim apa fiartă din ibric, slobozind curente de culoare maron pe cînd ultimul ecou al linguriţei dizolvînd zahărul se sparse înfundat. Bine dispus - cum spuneam - în această banalitate a începutului de zi, povestitorul decise să vorbească despre lucrurile care îl enervează mult, foarte mult şi cel mai mult. El scrise: Mult mă enervează cei care în telefoanele date radiourilor şi televiziunilor spun că presa noastră dă prea mare importanţă istoriei cu turnuri gemene şi talibani, "de parcă n-am avea altă treabă" (cum spune o voce de bărbat pe care mi-l imaginez cu mustaţă şi burtă, şi continuă:), "în condiţiile în care eu, do'n'şoară, eu prefer să mor de antrax decît de foame, că asta ne preocupă pe noi, ce atîta tămbălău, ne-am găsit noi să ţinem partea Americii, spuneţi şi dumneavoastră, dumneavoastră sînteţi tînără, do'n'şoară, dar gîndiţi-vă de ce nu dau copiii americani cîte un dolar şi pentru noi, eu atîta am avut de spus, noi avem alte probleme şi eu m-am săturat să tot aud de Afghanistan, treaba lor, eu sînt zile în care nu sînt bani nici de metrou şi s