În urmă cu vreo doi ani, am pus la cale împreună cu o prietenă următoarea trăznaie: să intrăm fără nici un ban în buzunar într-un magazin de lux de pe Calea Victoriei, cu haine de firmă de firmă, să probăm ce ne trece prin cap, să dăm senzaţia că vom cumpăra tot stocul, după care, pur şi simplu, să plecăm. Am făcut asta ca să ne batem puţin joc de vînzătoare. De obicei, te iau în primire cu nişte zîmbete glaciale încă de la intrare : "Cu ce vă putem servi?". N-ai avut timp să arunci o privire, oricum intrasei doar din curiozitate sau ca să treacă timpul mai repede (aveai întîlnire cu cineva la doisprezece în faţă la Ateneu şi era d-abia şi jumate...). Amabilitatea rece şi modul de abordare al tinerelor elegante, frumuşele şi zvelte gen top-model te sperie şi te inhibă. Ştii sau îţi închipui că ştii ce gîndesc, de fapt: "Fraiero, se vede pe faţă ta că nu-i de nasul tău aici, aşa că de ce nu te cari mai repede?"... privirea ironică, dispreţuitoare spune totul, dar "Cu ce vă putem servi?"... poţi persevera sau o poţi ignora. Un răspuns invariabil, laconic : "Mă uitam...". Ea nu renunţă, se ţine cu încăpăţînare după tine, îţi ia din ochi măsurile, şolduri, bust, mijloc, numărul de la pantof... "Căutaţi ceva anume? Vă pot ajuta?". O poţi ignora în continuare şi pipăi de complezenţă stofa unei fuste mini de trei milioane, dar ea e mereu lîngă tine, îi simţi privirea în ceafă, se cere un răspuns, un început de conversaţie: "Ăaa... mă uitam după o pereche de pantaloni drepţi, de toamnă...". Atît îi trebuie. Caută printre rafturi cu aceeaşi mină ironică şi înşiră pe tejghea zece tipuri diferite de pantaloni: "Aştia sînt foarte la modă... a cumpărat unii la fel şi Nadine... a trecut ieri pe aici... trei milioane cinci sute... ce culoare v-ar avantaja?... vă vin, sigur vă vin... avem şi numere mai mari" (cu alte cuvinte "nu vezi cît de grasă eşti?")... "dar vă arăt şi al