La începutul spectacolului Hamlet, regizat de Vlad Mugur la Teatrul Naţional din Cluj, personajele circulă în sală, printre spectatori. Îi văd pe actori, de aproape: au ochii fardaţi puternic, în tonuri de gri-negru, şi tenul "văruit" cu un fel de pudră. Se uită cercetător la oameni. La un moment dat, cea care, voi descoperi mai tîrziu, este Gertrude îmi întinde mîna, ca pentru a-mi da bineţe. Zîmbesc jenat. Ei nu-i arde de rîs, mă fixează de parcă ar avea ceva important să-mi spună, însă tace mai departe şi mă strînge de degete. Există un fel de tensiune, în strînsoarea şi-n privirea ei, care mă îngheaţă. Spectacolul, pe care regizorul Vlad Mugur l-a terminat cu o lună înainte de a muri, povesteşte tocmai despre moarte. Niciodată nu m-am gîndit că în Hamlet este vorba de aşa ceva: pentru mine, prin faptul că nu se sinucide, deşi rupt între "a fi" şi "a nu fi", protagonistul alege viaţa. Totuşi, atmosfera montării creşte sumbru. Decorul, făcut de Helmuth Stürmer, este un şantier de construcţii, cu schele şi moloz, spaţiu uneori împărţit în două de un ecran alb, opac. Hainele, gri-negre, sînt şi ele colbuite. De multe ori, în montările lui Mugur, au existat culorile acestea şi praful, dar, aici, ele capătă accente funeste. Fantoma regelui Hamlet apare la baza unei schele. Se ridică în picioare de sub o folie de plastic şi stîrneşte un nor de pulbere (am aflat, apoi, că erau, de fapt, aburii unui pumn de gheaţă uscată stropit cu apă caldă). Cînd îşi arată chipul, te înspăimînţi: o mască fioroasă (construită, alături de altele care apar pe parcurs, de Ilona Járo Varga), care seamănă cu un strigoi. Am senzaţia că se descompune în faţa mea, pentru că pe obraji, pe umeri, pe întregul corp, pînă la călcîie, îi curge un lichid lăptos. Apoi, deschide gura, devenind şi mai cumplit, şi încearcă să vorbească, dar nu poate şi priveliştea e cumplită. Aşa că, în loc de cuv