Doi senatori, unul aparţinînd majorităţii zdrobitoare, celălalt opoziţiei rezistente, au cerut destituirea conducerii televiziunii publice, în întregime ori parţial. Sau măcar mustrarea ei severă. Au făcut-o independent unul de celălalt, dar aproape concomitent, involuntar sincronizaţi. Marile cauze produc, s-ar părea, solidarităţi miraculoase, cînd nici o alianţă nu mai e de negîndit, nici o coaliţie imposibilă, nici o înfrăţire incompatibilă. Momentul e rar, momentul e grav, momentul e solemn. Momentul e chiar istoric - merită o notă. Au în comun, cei doi senatori, nu numai calitatea de aleşi ai poporului, ci şi calitatea de scriitori, unul - Adrian Păunescu - fiind inventariat literar ca poet, celălalt - Radu F. Alexandru - ca prozator şi dramaturg. Cei doi sînt născuţi în acelaşi an şi, mai mult, în aceeaşi lună, iar ambii au avut de-a face, sub vechiul regim, cu asprimile cenzurii. Atît ca scriitori, cît şi ca jurnalişti, fiindcă amîndoi au lucrat prin redacţii în acea vreme (Adrian Păunescu mai mult şi mai vizibil, Radu F. Alexandru mai puţin şi mai şters - patru ani la revista Cutezătorii). Apropierile posibile se opresc totuşi aici. De prozele şi de piesele lui Radu F. Alexandru ştiu mai ales cronicarii literari şi de teatru, dar Adrian Păunescu a lăsat o lungă şi groasă dîră culturală, încă nestudiată cum se cuvine. Incontestabilă, influenţa lui asupra spiritului public românesc nu s-a încheiat, deşi-i departe azi de ce fusese ieri. E chiar de mirare că pînă acum nu s-a făcut nici o cercetare serioasă pe această temă, cercetare eventual intitulată De la Adrian Păunescu la Adrian Copilu' Minune; altfel spus, de la folk-ul patriotic şi de partid la manelele despre bani, sex şi trădarea în amor. Ce istorie, ce poveste, ce romanţ! Să trecem, însă. Parlamentari post-comunişti, cei doi senatori sînt foarte activi, iar asta se traduce printr-o stare de pe