Întreabă, undeva, Cioran. "În Sena sau în muzică?" Cum acea seducătoare apă curgătoare nu mi-a fost prin preajmă, am ales să mă arunc în valurile muzicii. Povestea a început de mult, prin martie, cînd o bună prietenă mi-a spus că se pot face abonamente cu reducere, pentru pensionari, pentru toate cele nouăsprezece spectacole de la Sala Mare a Palatului, găzduite de Festivalul Enescu. Bun şi talonul de pensie al mamei la ceva! A fost, într-un fel, calea mea de acces spre un interval minunat al vieţii mele. Şi nu e nimic patetic în asta. Festivalul Enescu de anul acesta a înfăptuit multe lucruri, unele foarte speciale, fără să le aibă, paradoxal, pe toate în vedere. Nu sînt specialist, aşa încît n-am calitatea să analizez performanţele, neîmplinirile, triumfurile a douăzeci de zile şi de nopţi în care muzica a fost dimensiunea măsurării timpului. Am avut doar şansa de a urmări, dinăuntru, un spectacol fabulos, de mare ţinută şi anvergură, un spectacol al muzicii şi muzicienilor din întreaga lume desfăşurat, de ce nu, într-o capitală europeană. Am avut şansa să simt un altfel de public decît cel de teatru, mai generos şi mai sever totodată, mai disciplinat şi, parcă, mai devotat artei. Ateneul Român a fost plin şi el şi nu de puţine ori miezul nopţii i-a surprins împreună pe spectatorii care îşi dăduseră întîlnire cu Mozart, cu mari şi nobile orchestre de cameră. Un Enescu căzut pe gînduri, elegant şi tras în sepia m-a urmărit de peste tot. De fapt, tot festivalul acesta dintr-o lume dinamică, în mişcare, grăbită şi agitată a avut şi ceva retro: oameni eleganţi, zîmbete, ştaif, toalete şic, rochii lungi şi perle, dar şi un soi de libertate a stărilor, a atitudinilor. În pauză, unii beau şampanie, alţii, bere la draft, fără să se simtă nimeni superior sau inferior, mai bogat sau mai sărac, mai important sau mai mărunt. Muzica n-a uniformizat, a armonizat. A fost ş