Din cînd în cînd şi din ce în ce mai des, în ultima perioadă, în virtutea primei mele profesii, sînt invitat la diverse colocvii cu un pronunţat caracter ştiinţific. Soarta hidroenergeticii româneşti este dezbătută aici cu interes şi competenţă, generaţia mea a ajuns în sfîrşit la maturitatea care-i permite să facă acest lucru cu responsabilitate şi în cunoştinţă de cauză. Dar, vai, responsabilitatea e mai mult morală, căci, din motive care-mi scapă, nici unul dintre noi nu s-a lăsat vrăjit de cîntecul înşelător al sirenelor politicii, acele femei care se despoaie în faţa mulţimilor, dar niciodată de tot. Nu ne-a plăcut politica? Sau politicienii? Greu de spus, fapt este că cei care au avansat în profesie s-au oprit totuşi la un anume nivel - mai departe nu-ţi ajunge meseria, ea mai trebuie ajutată cu un carnet de partid. Lucru destul de grav, dacă stai să te gîndeşti căci, pînă la coadă, amenajările hidroelectrice au o mulţime de avantaje, produc energie ieftină, protejează populaţia de inundaţii, dar investiţia iniţială e mare. Aşadar politica devine esenţială, fiindcă ea ştie să obţină bani. La noi, banii statului se scurg în tot felul de direcţii nebănuite, dispar în nisipuri, deşerturi şi buzunare. Iar banii privaţi ori sînt puţini, ori n-ajung. Ori se investesc în somptuoase supermagazine prin care cetăţeanul se plimbă cu batista la ochi şi cu mîna pe portofel. Despre baraje, galerii şi centrale s-a scris prea mult într-o vreme şi prea puţin într-alta, în general la comanda politică. Reporterii erau fascinaţi de dimensiuni, de transformarea naturii şi de clarviziunea partidului. Oamenii erau interesanţi numai dacă făcuseră vreun gest ieşit din comun, altminteri n-aveau decît să trăiască greu, să mănînce prost şi să muncească mult. Acum nu se mai scrie, dar nici nu se mai construieşte. Colegii mei, atît cei care n-au părăsit meseria, cît şi cei care n-au