Este limpede că ultimul deceniu al secolului XX este pecetluit de căderea comunismului. Nu a fost un eveniment banal, ceva neaşteptat care să fi modificat doar cursul vieţii politice naţionale şi internaţionale, ci un "eveniment-revelaţie-însuşire", numit în germană, sub pana lui Heidegger, Eiregnis. Care este în căderea comunismului revelaţia determinantă pentru însuşirea evenimentului? În termeni psihanalitici s-ar putea vorbi despre revenirea unei realităţi refulate. Despre ce realitate este vorba? Dacă examinăm ce au devenit ţările comuniste, bunul-simţ ne arată că economia integral dirijată s-a transformat într-o economie de piaţă (mai mult sau mai puţin mafiotă, dar asta nu are importanţă pentru ceea ce vreau eu să spun), jocul de interese politice ale fracţiunilor concentrate într-un partid unic, Partidul Comunist, s-a diversificat în jocurile multiforme dintre partide, purtînd nume diferite, a apărut o presă liberă, nu toate componentele au aceeaşi calitate, dar se reflectă diversitatea opiniilor; cu alte cuvinte, totul devine conform cu ceea ce există în societăţile occidentale. Acest eveniment, căderea comunismului, poate fi deci asimilat cu împlinirea uniformizării lumii, denumită astăzi prin vocabula globalizare (anglo-saxonă) sau mondializare (mai familiară vorbitorilor de limbă franceză). De fapt, de la începuturile ei, în Evul Mediu, uniformizarea lumii ţine de prima versiune, comercială, a capitalismului (denumit adesea comerţ-lume). În cele din urmă, mondializarea nu este decît efectul desfăşurării tot mai intense a capitalismului, chiar sub forma descoperirii noilor lumi, mai curînd

extensii decît descoperiri. În căderea sa, sau pentru a fi mai aproape de realitate, în implozia sa, regimul comunist nu şi-a semnat doar sfîrşitul (evident de mai mult timp), ci a etalat singura realitate a lumii, dovedind că e imposibil să rămîi mult timp