unde se dezvăluie cîteva gînduri despre Festivalul "George Enescu", 2001, ediţia a XV-a şi se povesteşte despre concerte ca despre o carte cu Pokemoni

Intrada Aceasta nu este o cronică a festivalului Enescu, ci o simplă "însăilare" (termenul vine oare de la germ. Seil , frînghie, funie?, deci s-ar putea traduce brut ca "în-funiere, în-nodare"?) a unor trăiri personale realizată întru satisfacerea impulsului narcisiac al autorului. Imagini de televiziune în care se suprapun, la aceeaşi oră din zi, pe diferite canale, Octetul de Enescu, în versiunea genială a lui Vasko Vassiliev şi London Chamber Orchestra, cu fragmente de cioburi din World Trade Center din New York, zvonuri diverse, impresii epatante sau deziluzii, aşteptări înfrigurate, neatenţii şi lipse, toate acestea sînt adunate aici într-un fel de bilanţ contabil pe care mintea subsemnatului îl realizează pentru ea însăşi. Întrebarea fundamentală pentru un compozitor aflat în această situaţie ar fi simplă: de ce n-am scris nici o notă în luna septembrie? Răspunsul e previzibil: din cauza festivalului Enescu. "Dar n-ai fost la toate concertele!", îmi replică daimon-ul. N-am ce să-i răspund, căci e adevărat: pe unele le-am "sărit" cu bună ştiinţă, pe altele le-am urmărit la TV, multe mi-au scăpat din neatenţie. Atunci îmi iau inima în dinţi şi-i şuier tăios: "Nu m-a lăsat inima să scriu, aşa e bine?". Într-adevăr, cine poate să scrie cînd în acelaşi oraş, undeva în centru, Seiji Ozawa dirijează Salomeea , cu Filarmonica din Viena, sau cînd Christian Zacharias îl impune pe Mozart în miez de noapte? Nu ştiu cine. Eu unul, n-am putut-o face, deşi aş fi vrut.

Exordium At tuba terribilam sonitum procul aere canoro/

Increpuit

(Trîmbiţa însă teribilu-i sunet cu-arama-i sonoră/

Îl răsună-n depărtări)

(Vergilius, Aen., IX, 503-504, trad. Vasile Sav) Teribilul Ennius Quintus este cel car