Fiecare om trece la un moment dat prin viata printr-o incercare care-l face sa se simta crucificat. Intre dorintele si posibilitatile lui, intre fantasmele sale si realitatea dura din jur, dar mai ales intre faptura sa limitata in timp si in spatiu si aspiratiile sale imense cit lumea, cit universul, se creeaza o tensiune puternica, o sfisiere, o prapastie de suferinta, un abis de neintelegere. Desfasurat pe orizontala repetitiva, constringatoare a existentei lui cotidiene, fiecare ins simte din cind in cind coborind in el o stare mai pura, mai dezlimitata, e smuls spre ceva mai inalt si e intins cu forta pe verticala unei dimensiuni ale sale pe care de obicei o ignora, care-l transcende. Inaintind orbeste pe directia orizontala a timpului liniar al vietii lui bornate, fiecare individ e din cind in cind conectat la verticala unei clipe de intensitate si de iubire care-i reveleaza fulgurant o a patra dimensiune a existentei sale terestre, eternitatea.

Starea crucii e, de aceea, si suferinta teribila si dezmarginire uluitoare, cum chiar episodul crucial al mortii lui Hristos pe cruce o reveleaza, rastignirea fiind urmata de inviere. Cele doua stari necesarmente complementare au in comun tocmai punctul de maxima tensiune si destramare, dar si de totala luciditate si constienta reprezentat de locul de intersectie al orizontalei fiintei cu verticala transpersonala, simbolizat de locul din trupul suferitor unde aceasta uniune a contrariilor se petrece, de inima.

Dar starea crucii, ca intrepatrundere ortogonala de nivele si axe, ca opozitie aparent ireconciliabila de planuri si stari, nu ii e caracteristica numai omului si evolutiei sale psihice ori spirituale. Ea exista peste tot in natura, in armatura edificiului cosmic, o putem observa in cadrul unei ferestre dreptunghiulare, la rascruce de drumuri, dar si in dialectica dintre principiile feminin si ma