Atunci cind ma gindesc la un actor preferat – sa spunem James Mason – si vreau sa citesc despre el (dar nu numai asta: vreau sa-l vad si sa-l aud in timp ce citesc), iau o carte de Pauline Kael si caut, de exemplu, cronica ei la ultimul film al lui Mason, The Shooting Party (1985). Citesc: „Baronetul Nettleby este personajul central – intruparea valorilor ce aveau sa se dezintegreze in viitorul razboi. Si James Mason, in ultimul sau film (a murit in iulie anul trecut, la saptezeci si cinci de ani), iese din scena intr-un stil glorios. In interpretarea sa, Nettleby e un om profund civilizat; ii vede pe ceilalti asa cum sint, dar vede si motivele pentru care sint asa. Nu ii spune cuvinte aspre decit unei singure persoane, arogantul Lord Hartlip (Edward Fox), pe care il mustra pentru ca «nu vineaza precum un gentleman», si chiar asta e spusa pe un ton de regret indurerat. Mason foloseste in acest rol o voce blinda, de om imbatrinit, si inflexiunile lui ascutite, plingarete, ne fac sa zimbim. Fata lui si mai ales acea voce ne sint atit de profund familiare incit, atunci cind il vedem intr-un rol pe masura, ceva ca un val de iubire trece de la public catre omul de pe ecran.
Mason ne valideaza sentimentele; isi pune propriul declin fizic in slujba rolului, dar in nici un moment nu se transforma intr-un batrin grandios, nici nu-si permite vreun tremolo care sa nu fie o parte integranta, comica, a nobilului de tara constient ca e ineficace – ca-si pierde controlul... Si cind, spre sfirsitul filmului, Mason are o scena suprasaturata de posibilitati de patos si maretie, el se retine; magic, isi modereaza jocul. Nimeni nu l-ar putea acuza pe James Mason ca nu joaca precum un gentleman“.
La fiecare Craciun, simt nevoia de a revedea ultimul film al lui John Huston, The Dead (1987), ecranizare a sublimei povestiri pe care James Joyce a scris-o la virsta de 25 d
