Nicolae POPA
Pasari mergind pe jos (Povestiri de nepovestit)
Editura Arc, Chisinau, 2001, 304 p., f.p.
Povestirile din Pasari mergind pe jos, volumul scriitorului basarabean Nicolae Popa, sint create de un poet care incearca sa-si decanteze viziunile elegiace in tipare narative postmoderniste. Efectul: nu atit un contrast frapant intre substanta (eterogena a) reveriei auctoriale si formele textuale ce o definesc/actualizeaza, cit un echilibru intre o tendinta – esentialmente lirica – a expansiunii imaginative si necesitatea de a o exprima, de a o face vizibila intre limitele ferme ale unor conventii literare.
„Postmodernist din lipsa de alte noutati literare“, cum ni-l prezinta pe Nicolae Popa un mic text biobibliografic de pe coperta a patra, autorul volumului de „povestiri de nepovestit“ ni se dezvaluie ca un nostalgic al latentelor. Textele sale se configureaza astfel in jurul unor metafore autoreferentiale ce denunta – in spiritul unui „postmodernism soft“ – regretul renuntarii la inefabil: revelatia momentului de gratie se dizolva in imaginea imortalizata prin scris/fotografie/culoare picturala.
„Asa se intimpla tot timpul cu imaginile: ori le ucizi fotografiindu-le, ori dispar de la sine“ (p. 81) – reflecteaza un personaj din povestirea Unghia neagra, un straniu fotoreporter cu (simplificate) reactii sartriene la monotonia, la stereotipia existentiala. Exacerbindu-si obsesia, traind-o cu o voluptate amara, Dumitru isi tapeteaza peretii odaii cu fotografii reprezentind (si epuizind) una si aceeasi imagine, cu variatii abia perceptibile: „un lastar verde de vita-de-vie de care atirna greu un ciorchine albastru-brumat“. Ulterior, suprapune acestui desen multiplicat la nesfirsit o alta imagine obsedanta: un cap de berbec. S-ar zice ca e in joc o simbolistica a rasturnarii: o vitalitate primara, excesiva este dislocata de
