Miercuri 26 septembrie, opera Oedipe a inceput prin a-mi sugera gustul cel mai amar. In primul rind prin indecenta, inutila, absurda, inacceptabila ciopirtire a partiturii. E-adevarat ca aceasta partitura e lunga, e dificila, dar Enescu n-a cizelat-o degeaba vreme de-un sfert de veac. Avea el obsesia epurarii de orice ar fi inutil, asa ca daca a lasat-o prea lunga si prea dificila n-a facut-o asteptind corectii. Nimic nu e de prisos, afara de usuratatea unor manageri muzicali. E o superficialitate imensa aici si nimic nu-mi va ostoi revolta. Sa ne amintim cit de jigniti ne simteam inainte de 1991, cind marea opera era taiata din pricina pudibonderiilor cenzorilor ideologi. Apoi am avut parte de schita de opera regizata de Catalina Buzoianu, am fost tristi cind, acum trei ani, e a fost prezentata doar in concert, fara montare si joc scenic, iar acum… De ce? cind o orchestra ca aceea a filarmonicii poate foarte bine „sa care“ partituri dificile… De ce? cind un cor ca acesta, acum, maiestrit ca lumea, a avut o prestatie admirabila… De ce? cind solistii n-au avut parte de mare economie fata de rolul impus de compozitor si jucat acum cu suficienta prestanta… De ce? Nu pricep. Sa fie oare o snoaba teama ca opera oboseste si plictiseste auditoriul? Dar sala a fost arhiplina, iar cine vine la Oedip vine dispus sa plateasca si pretul participarii la un eveniment atit de rarissim. Nu gasesc si nici nu vreau sa am gentiletea de a gasi circumstante atenuante. Mandeal a facut, sau a acceptat, o gafa ce nu slujeste pe nimeni, prin urmare una impardonabila. (Primiti, stimate maestre, cu respect, modestu-mi vot de blam!)

Dar las la o parte mutilarea temporala (si implicit esentiala) a partiturii, si astfel transformarea Dramei in caricatura – deoarece caricatura sau reducere la statutul de opereta e ceea ce produce excizarea de tablouri intregi si de fragmente si fragme