Simbata 29 septembrie, dupa prinz, in jurul orei 2, a murit poetul Gellu Naum. Implinise pe 1 august 86 de ani. Se afla atunci pe un pat de spital din Bucuresti (la „Nicolae Bagdasar“, cum se numeste de citava vreme incoace Spitalul de Urgenta), dupa o operatie. Spre sfirsitul lunii a fost adus acasa, dar, situatia continuind sa se inrautateasca, a fost internat din nou (la Elias). In ultimele saptamini s-a aflat aproape continuu in coma. Cei apropiati au mai simtit din cind in cind semne de reactie la afectiunea care-l inconjura. Putin timp inainte de sfirsit, a deschis ochii si le-a mai privit o data pe doamna Ligia, sotia lui, si pe Simona. Se va fi stins apoi impacat…
Suprarealist altfel
Ca a fost – si va ramine – unul dintre cei mai importanti poeti romani ai secolului XX se stie. A avut – totusi – un destin literar contradictoriu, cu spectaculoase recunoasteri deopotriva acasa si in lume, dar si cu ingratitudini. Chiar si cind a ajuns, in ultimul deceniu de viata, sa se bucure de o pretuire tot mai larga, privit ca mare poet, reeditat in repetate rinduri, a ramas structuralmente un „marginal“, si prin scrisul sau, si prin felul de a fi. Cea mai mare parte a exegezei care i-a fost consacrata a tot reluat cliseele saracute privitoare la suprarealism, eventual utile pentru descrierea textelor lui de tinerete, insa inadecvate fata de opera maturitatii si a senectutii. Din programele lui Breton &comp. a preluat „aerul de familie“ avangardist, insa cu moderatie, mai putin la primul nivel – intre timp „clasicizat“ – al experimentalismului formal, al stilisticii socante. A ramas – in schimb – fidel fetei oarecum ascunse a suprarealismului, acelei extraordinare vointe de a regasi, in straturile profunde ale fiintei, autenticitatea existentei poetice ca sansa de a accede la adevaruri ultime ale lumii, inaparente pentru omul obisnuit, oculte, cvasi-mist
