După alegerea şi la Bucureşti, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn şi al Ţării Româneşti, dubla alegere părea a fi un fapt împlinit. De fapt, totul depindea, acum, de recunoaşterea acestui inteligent act politic de către marile puteri europene, pe temeiul deciziei sale din 1856, producîndu-se acest act politic fundamental pentru devenirea României moderne. Noul domnitor îşi alesese cîţiva prieteni, bărbaţi destoinici, şi îi trimise pe lîngă cancelariile europene pentru a sonda şi a obţine acordul pentru dubla alegere. Cea mai grea misiune a primit-o Costache Negri, trimis la Constantinopole, puterea noastră suzerană de atunci. Şi acolo, în ciuda stăruinţelor lui C. Negri, refuzul a fost total. Dar se conta pe rivalităţile ştiute dintre marile puteri europene (Turcia, Rusia, Franţa, Anglia, Sardinia, Austria, Prusia). Rusia era interesată în subminarea puterii suzerane (ea, care pînă în 1856, fusese principatelor române, putere protectoare). Franţa, Sardinia ne erau favorabile. Anglia sprijinea Imperiul otoman, neadmiţînd subminarea lui. Austria ne era defavorabilă total temîndu-se ca actul de la 1859 să nu fie un exemplu "rău" românilor din imperiu şi Prusia neutrală, gata să accepte decizia conferinţei celor şapte puteri garante. Alecsandri, poetul, a fost deci trimis, cu o scrisoare-document semnată de domnitorul Cuza, în Franţa, Sardinia şi Anglia. Misiune dificilă mai ales pentru Anglia, cunoscută ca protectoare a Porţii, datorită cărei atitudini Imperiul otoman îşi prelungea, inutil, existenţa. Şi, trebuie adăugat, aceste înalte misiuni diplomatice nu erau plătite din fondurile ţării, ci din veniturile diplomaţilor. (Se ştie că Costache Negri a risipit, pentru aceste înalte scopuri, valoarea unei moşii proprii). Alecsandri pornea, pe spezele sale, în cea dintîi misiune diplomatică a sa (apoi a avut şi altele, petrecîndu-şi vremea plăcut c