Demonstrativele ăla şi ăsta sînt, cum se ştie, intens folosite în vorbirea familiară actuală; cu reguli de uz destul de nuanţate şi diferenţiate. Frecvenţa apariţiilor nu pare totuşi să producă o ştergere a conotaţiilor stilistice şi sociolingvistice ale acestor forme: apariţia lor într-un text de tip cult sau folosirea în situaţii de comunicare formală şochează, produce reacţii uneori surprinzător de acute. Cu excepţia, mai de mult remarcată, a formei feminine cu valoare neutră asta, acceptată şi în alte registre cînd e cuprinsă în expresii şi îmbinări relativ stabile ("Asta e situaţia", "Asta e tot" etc.), celelalte continuă să fie puternic marcate. Utilizarea lor ca elemente anaforice (care trimit la un referent deja menţionat în text) merită să fie studiată în mod mai amănunţit în sistemul limbii române. Analiza unui număr mare de texte scrise şi de conversaţii orale ar putea stabili criteriile mai puţin evidente ale alegerii: într-o relatare în care alternează ăsta şi ăla nu contează numai factorii spaţiali, apropierea sau depărtarea obiectului/a persoanei de interlocutori, sau cei textuali, respectiv apropierea sau depărtarea de ultima menţionare a referentului. Criteriul decisiv e adesea cel al pregnanţei pragmatice şi subiective: alegerea e orientată de interesul narativ sau pur şi simplu de implicarea afectivă a povestitorului. Elementul cel mai prezent în conştiinţa vorbitorului e desemnat prin ăsta, în vreme ce ăla presupune mai puţină focalizare: "ăsta ş= cel despre care vorbescţ s-a întâlnit cu ăla şcel pe care l-am pomenitţ". Iorgu Iordan, în Stilistica sa, a descris pe larg folosirea afectivă a demonstativelor familiare şi populare; după părerea sa, pronumele de depărtare ar avea o valoare expresivă mai mare, mai ales în exprimarea unor grade de ostilitate şi dispreţ, uneori asociate cu sensuri stabile ("un ăla", "una din alea"). Demonstrativul e