La prima vedere pare forţată asocierea dintre personajul Furtunii lui Shakespeare şi talibanii afgani aflaţi de cîtva timp în centrul atenţiei întregii lumi. Se pare că dramaturgul elisabetan a avut drept sursă pentru Caliban (fiu al unui demon marin, peşte sau amfibie) eseul lui Montaigne despre canibali, schimbînd, în numele personajului, două consoane între ele. Talib înseamnă în arabă student coranic. în timpul războiului împotriva sovieticilor, studenţii teologi de la Kabul au organizat o mişcare politică şi militară, devenită forţă de guvernămînt în Afganistanul actual. Ar fi, desigur, incorect să considerăm ca unic valabil tipul european de cultură şi să-i transformăm pe talibani în Calibani doar pentru că refuză cultura de tip occidental. Cultura islamică îşi are specificul şi temeiurile şi a jucat, să nu uităm, un rol esenţial în conservarea şi transmiterea moştenirii antichităţii greco-latine, pe cale de a fi pierdută în primul mileniu de după Christos. Problema talibanismului este că, socotind a-l respecta cu maximă stricteţe, deformează spiritul Coranului, îl face de nerecunoscut. Ca orice fundamentalism, talibanismul începe prin a fi anticultural, ca să ajungă, la maturitate, acultural. Experienţe dintre cele mai diverse din secolul XX arată ce legătură strînsă există între negarea culturii (transformată în instrument propagandistic, manipulată ori pur şi simplu distrusă) şi regimurile totalitare. Toate aceste regimuri au urmărit din capul locului să anihileze cultura. Motivele invocate au fost totdeauna de natură mai mult sau mai puţin religioasă. Ideologiile extremiste au funcţionat ca nişte religii. Şi au încercat să-şi creeze cultura potrivită scopurilor, modificînd ori inventînd tradiţii, şi ameninţînd cu represiunea cultura şi tradiţiile rebele faţă de acest proiect. Proletcultismul din ţările comuniste a vrut să lichideze trecutul cultural.