Bătrînul şi tramvaiul

Pe strada Budişteanu, un bătrîn scheletic traversează liniile de tramvai. Merge anevoie, suferă la fiecare mişcare şi, de la distanţa la care mă aflu, pare într-un continuu pericol de a se dezagrega. Observă între linii o bucată de lemn, o creangă de grosimea unui făcăleţ. Se opreşte din drum şi încearcă să o tîrască, să o dea la o parte, cu mişcări vlăguite şi neîndemînatice ale piciorului. Îşi pierde stabilitatea şi e cît pe ce să se prăbuşească. Fluturîndu-şi ridicol mîinile sale osoase îşi restabileşte, cu greu, echilibrul. Trece o maşină care-l sileşte să se retragă, dar, încăpăţînat, revine şi-şi continuă treaba. Este mai precipitat şi, din această pricină, mai stîngaci. Trece o altă maşină, apoi o altă maşină şi o altă maşină. El se retrage şi revine, se retrage şi revine, se retrage şi revine. Cît efort, îmi zic în sinea mea, ce tenacitate înaltă dovedeşte acest biet bătrîn, şi toate astea doar pentru a scoate din calea tramvaiului o prăpădenie de cioată inofensivă. Şi, pentru o clipă, am fost tentat să-l ajut. Adică să mă duc, pur şi simplu, să iau bucata aia de lemn şi s-o arunc la mama dracului. Dar ceva m-a oprit şi am continuat să observ scena de la distanţă. Cu un ultim efort şi cu o supremă încordare, scheleticul bătrîn reuşeşte să apuce, cu latul sandalei, craca aceea nenorocită şi să o tîrască uşor. Spre surprinderea mea, însă, el nu a scos-o de pe linie, ci a fixat-o meticulos în adîncitura ei, exact acolo unde calcă valţul roţii de tramvai. Mulţumit apoi, transpirat şi cu o expresie tipică de învingător, bătrînul s-a tras aproape de gard, s-a sprijinit vlăguit de acesta şi, cu privirile încordate, s-a aşezat la pîndă, aşteptînd nerăbdător să vadă cum deraiază tramvaiul.

Impasul aritmeticii

Întoarsă dintr-o lungă vacanţă profesională şi endocrină, cu porii deschişi degeaba în aşteptarea