Krzysztof Penderecki este unul dintre cei mai celebri şi controversaţi compozitori ai celei de-a doua jumătăţi a secolului. Celebru pentru că s-a lansat meteoric chiar de la prima sa apariţie în Festivalul Internaţional "Toamna varşoviană", în 1959, controversat pentru că după Şcoala de compoziţie poloneză, vârf de lance în avangarda europeană a deceniilor '50-'60, a părăsit treptat limbajul radical croindu-şi drum propriu, dar mai ales un drum către înţelegerea publicului. A deţinut încă de la început secretul unei timbralităţi originale, inedite, bogată în efecte sonore cu o scriitură instrumentală neobişnuită. A fost cercetat unul din marii inovatori ai epocii şi a reuşit pariul ca - fără să-şi piardă renumele (scandalizând doar cercurile intransigente ale breslei) să reînnoade, într-un spirit post-modern avant la lettre, legătura cu neo-romantismul printr-un stil simplificat, cu temelie tonală, "brahmsian" spun răutăcioşii.

Spirit profund religios, Pendercki şi-a legat o mare parte a creaţiei de afirmarea credinţei sale, reluând în acest scop forme consacrate ca oratoriul. O astfel de lucrare este "Cele 7 porţi ale Ierusalimului", comandată pentru celebrarea a 3000 de ani de existenţă a oraşului sfânt, prezentată în prima audiţie absolută sub bagheta compozitorului, cu soprana noastră Mariana Nicolesco în 1997 la Ierusalim. Ansamblul este foarte mare (cinci solişti vocali, un recitator, 3 coruri mixte şi o orchestră mare plasată şi în sală, pentru efecte de spaţializare); el dă impresia de monumentalitate nu numai prin dimensiuni, ci prin capacitatea compozitorului de a crea gesturi sonore ample, cu solemnitate şi cu o anume pompă proprie literaturii muzicale catolice - mă gîndesc la oratoriul baroc al Contrareformei. Asperităţile din tinereţe ("Patimile după Luca", "Cosmogonia", s-au netezit şi totodată a înglobat ecouri din afara lui (Mahler, Şosta