Despre poezia lui Adrian Popescu s-au spus foarte multe lucruri, destul de exacte şi, mai ales, constante. Criticii s-au molipsit parcă de la fineţea şi delicateţea unei poezii, care nu s-a schimbat esenţial de la un volum la altul, şi au scris despre ea cu o bună-cuviinţă admirativă unanimă, care nu prea mai lasă loc azi vreunei interpretări noi cu adevărat, pentru că ce era de spus, s-a spus. Adrian Popescu este un poet foarte bun, se poate conchide chiar înainte de a deschide volumul apărut de curînd la Editura Vinea, o selecţie a autorului din cele zece volume originale apărute pînă azi. Şi din păcate asta se întîmplă de obicei, pentru că departe fiind de zgomotoasa terasă a Muzeului Literaturii (ironică localizare!), unde mai vechii şi mai noii poeţi bucureşteni se înfruntă pătimaş, venind dintr-un Ardeal unde valorile par stabilite o dată pentru totdeauna şi aducînd cu sine o poezie care numai la scandal nu îndeamnă, volumul cu coperţi lucioase, de un verde cam nepoetic, riscă cu adevărat să rămînă salutat politicos din mers. Ce se poate spune cu siguranţă e că pierderea va fi a cititorului în acest caz. Fără să fie acest cititor un împătimit al poeziei şi fără o afinitate specială pentru imagismul şaptezecist, el se trezeşte la sfîrşitul lecturii un îndrăgostit. E atîta linişte şi atîta frumuseţe în aceste poeme, încît gestul firesc dincolo de lectură e de a-ţi apropria cumva această carte, de a o avea ca obiect de preţ pentru totdeauna în raftul cu delicatese.

O undă de melancolie străbate selecţia în sine a acestor poeme, la treizeci de ani de la debutul autorului. Poetul vorbeşte din perspectiva unui bilanţ nostalgic, o casetă cu amintiri pare să fie acestă antologie personală, dăruită cititorului cumva la despărţire. Şi cum sper să nu fie vorba despre o despărţire reală, poetul Adrian Popescu mai avînd încă multe de spus şi multe Umbrii concret