Asemenea unei colosale baterii electrice, personalitatea profesorului Jacques Bigot de la Universitatea Tehnică din Marsilia era alimentată de două surse de energie de sens contrar: ideile sale ştiinţifice revoluţionare şi o încăpăţînare cu totul şi cu totul ieşită din comun. De altfel, cînd nu era de faţă, studenţii îi spuneau �Buldogul" şi porecla aceasta se potrivea de minune nu numai cu firea, dar şi cu înfăţişarea sa. Era mic de statură, aproape pătrat, şi poate că din acest motiv nimeni nu-l văzuse vreodată încheiat la redingotă. Bărbia puternic ieşită în afară părea că se războieşte în permanenţă cu funda extravagantă a unei lavaliere de muselină umflată ca o guşă de porumbel. Fizionomia puţin obişnuită îl trăda de la prima vedere pe omul de acţiune, iar de sub sticlele ochelarilor Zwicker cu rama de aur masiv exploda o privire vulturească, pe cît de aspră, pe atît de pătrunzătoare. Cîteva smocuri de păr se răsfăţau în dezordine pe cele două laturi ale unui craniu dominat de o chelie impunătoare, în timp ce faţa lată şi roşcovană, însemnată în mai multe locuri de amintirea unor lovituri de floretă, îşi sporea expresivitatea mai ales datorită celor două sprîncene stufoase şi zbîrlite ca două periuţe de dinţi. Avea maniere bărbăteşti, rămăsese devotat casei imperiale de la Versailles, şi la nevoie ar fi putut să interpreteze corect orice partitură de violoncel într-un cvintet de amatori. Gestul său preferat, la cursuri sau în discuţiile cu amicii, contribuise şi el la sporirea renumelui de om incomod, puţin simpatic şi greu de abordat. În timp ce vorbea avea obiceiul să se �atîrne" cu degetele mari ale palmelor sale butucănoase de cele două buzunare de la vestă, aşa încît abdomenul voluminos (o dovadă mai mult decît elocventă a faptului că posesorul acestuia nu s-a hrănit toată viaţa decît cu varză, crenvurşti şi bere, ca toţi francezii, de altfel) putea s