Sub impresia revendicării castelului Peleş de către fostul său proprietar, am recitit cîteva pagini din I. L. Caragiale faţă cu kitschul (1988). Mi se par încă vrednice de atenţie prin datele referitoare la geneza edificiului şi la situarea lui în ambianţa culturală a vremii.
Într-o prelungire estivală a schiţei Five o'clock (a cărei acţiune se petrecea iarna: "E un ger afară, maşer, că nu-ţi poţi face o idee...") o regăsim pe Măndica Piscopesco în vila ei de la Sinaia (vila "Esmeralda"), pregătindu-se cu febrilitate în vederea unui eveniment extraordinar: "din înaltul ordin al maiestăţilor lor, doamna şi domnul Zefir Piscopesco sunt invitaţi pentru astăzi, la ora 1 d.a., a lua dejunul la castelul Peleş". Ce se află dincolo de poarta castelului, deşi schiţa se intitulează La Peleş, Caragiale nu ne mai spune. Dar putem cerceta singuri.
Toate curţile domnitoare din Europa erau, în vremea lui Caragiale, centre active de afirmare a kitsch-ului. Oricît ar părea de straniu în lumea capetelor încoronate, cauza este, ca pretutindeni, tendinţa spre omogenizare. "Semănau pînă la confuzie în toate ţările Europei. Cine cunoştea un suveran european - remarcă Walther Rathenau - îi cunoştea pe toţi, inclusiv pe marii seniori care îi imitau. Caracterul lor era internaţional. Formau o mare familie europeană, un fel de supraproprietari. Erau cu toţii rude, nu-şi preţuiau decît propria speţă, n-aveau - cu rare excepţii - încredere decît în ea, schimbau necontenit între ei scrisori, urări, daruri, decoraţii, vizite." (Der Kaiser) Entropia regală, să nu uităm, are şi cauze de ordin genetic: căsătoriile consangvine. Regina Victoria, de pe urma acestora, devenise "bunica Europei", iar o nepoată a ei, Maria a României, va fi mai tîrziu supranumită "soacra Balcanilor". Am sub ochi o fotografie din 1887, înfăţişînd o reuniune de familie la castelul regal din Fredensborg (Da
