arbore pierdut visându-l
cuvintele cosite de cu noapte
şi fânul lor amar înmerismat
de înţelesuri rătăcite
ciorchinele de spaimă ce-mi străbate
cu boabe mari cât zorile de ziuă
călcâiul rănii
tâmpla izgonirii
pe faţa lumii schimbătoare
pogorând cu turmele dintâi
o vale răsturnată mi se-aşterne
şi-un râu cutremurat de prevestiri
pe-aici coboară să se-adape
vederea fără să-l cuprindă
berbecele de aur
cu ţeasta plină de misterii
şi coarne răsucite de legendă
sunt locurile unde
cu tălpile tăcerii
ar fi să calc izvorul morţii
de s'ar desprinde negura de suflet
şi m'ar cunoaşte fiara îmblânzită iarăşi
dezveleşte-mi ploaia din frunzişuri
tu care-mi eşti asupra frunţii
alin de stele curgătoare
şi ram de patimă cerească
ridică din adânc lumina
şi lasă roua să se spargă
spre a se face iarăşi umbra
acelui arbore de limpezime deasă
pe care l-am pierdut visându-l
1987
cum lumea se despică
aţinând călcâiul tainei
pe când lumina se îndoaie
decuvreme disdeseară
prin amurgirea mierlei auzi-m'aş
între dureri şi bucurie
răstimpul cumpenei înalte
sub coasta îngerului bate
acela carele pe suflet umblă
ca printr'o pajişte de teamă
împovărat de umbrele-mi pierdute
de mi se face a aminte
când şerpii lasă ouă înţelepte
în cele mai ascunse gânduri
dar nu e foc să le clocească
iar facerea rămâne stearpă
într'o coroană de cucută
şi îngerul sprinceana şi-o încruntă
şi-aud atunci călăii cum sugrumă visul
de mi se face a uitare
când clopote surpate de lilieci
prin nourii piezişi plutesc
în dorul unui zvon pierit
