Versul faimos al lui Terentius, opus celuilalt, "complezenţa face amici", explică multe şi în literatura, putem să-i zicem universală. Oameni suntem. Din păcate, doar atât; şi nu zei, încă...
Pentru Fănuş Neagu am o veche amiciţie şi simpatie. Nu că am fi fost noi prieteni la toartă...Dar, orişicât. El, fiul puternic al Brăilei. Eu, machedonul subtil din urbea caiselor, Urziceni. Aşa că nu ne-am lua la harţă niciodată. Pun pariu!... Afară doar dacă nu intervin ţuţerii, personajele despre care vorbea N. Manolescu în editorialul R.l. nr. 37 a.c. Deşi, în limba română, există o vorbă şi mai şi, fiind populară, nu imitativă, decât ţuţeri, care, singuri, m-ar duşmăni, luând partea "jupânului", habar neavând că suntem fraţi, vitregi, da' fraţi!...
Să vă povestesc scena. Magnific, cu forţa şi umorul lui colosal, vorba aceea avea s-o arunce, prin şaizeci-şaptezeci, Fănuş Neagu, aflându-ne amândoi în redacţia Gazetei literare.
Pe uşa albă, frumos lucrată, a redacţiei din Ana Ipătescu, tocmai intra "cu mersul lui mărunt de curvă" - cum spunea H.L., răposatul, - Eugen Simion. La vederea lui, Fănuş, care avea ce avea cu el, strigase, nu cu răutate, ci pe tonul voios, hazliu, al privitorului de pe uliţa de la ţară: "Uite-l pe ţucălarul lui Preda!"
Cuvântul m-a şocat, şi nu-l uitai de atunci. Pentru că Fănuş Neagu numeşte lucrurile ca şi cum ele ar lua fiinţă pe loc, în aceeaşi clipă în care le pronunţă. Un magician al sunetelor cu înţeles. Era epoca în care E.S., încă nerealizat, ciugulea de pe spinările pahidermelor, ca păsările servante din junglă. Într-adevăr, mania sau slăbiciunea acestui critic, totuşi laborios, profesionist, era să aibă câte un patron din care să ciugulească şi să-l cureţe respectuos de insecte. Patronii treceau, nevoia însă rămânea.
Culmea e că, în ultimul timp, patron şi-l alese tocmai pe răzvrătitul bălai de odini
