O tendinţă apăsată a poeziei noastre actuale este cea a "demitizării". Adică a destrămării convenţiilor, deopotrivă cele ale semnificatului şi semnificantului, a unei depleţiuni de substanţă consacrată, pînă acolo unde mijeşte ori se instaurează de-a binelea golul. Astfel lirismul pare a se răzbuna pe lume ca şi pe sine, printr-un discurs sado-masochist. Golul ontologic pare a fi ţinta sa urmărită prin intermediul unui gol poetic ce se realizează prin practicile antipoetice ale prozaismului, anecdotei, descrierii neutrale, ironiei, sarcasmului. E o dezabuzare cvasigenerală, o "cădere" într-o zonă în care creaţia se măsoară, paradoxal, prin factorii care o limitează, o reduc, o compromit. Dar versurile Irinei Mavrodin îşi îngăduie a urma un traseu contrar. D-sa îşi asumă golul doar ca un punct de plecare, pentru a-l combate, pentru a-l umple, subiacent polemic, cu o substanţă imagistică şi spirituală proprie. Nu depleţiunea o interesează, ci, dimpotrivă, modalităţile de-a o curma. Pornind de la un concept al lui Maurice Blanchot, "punctul central", poeta îşi propune, după cum singură mărturiseşte, a-şi însuşi "o figură punctiformă vidă de un conţinut prestabilit, pe acesta urmînd a-l "inventa", a-l "produce" eu însămi, sub acţiunea stimulului exercitat de o entitate infinit nedefinită, în ciuda stării ei formal strict determinate: punctul". Pentru a schiţa, în liniile imediat următoare, un şir de îndemnuri sieşi adresate: "să mă las mai curînd în voia unei active reverii (...). Să umplu un gol. Să-l transform într-o plenitudine care este a mea". Aceasta este, aşadar, mişcarea lirismului în cauză: de la gol înspre plenitudine, o mişcare pozitivă, bizuită pe "tensiunea auctorială", act în stare a înavuţi existenţa cu o prezenţă estetică. Golul învins, covîrşit de fertilitate, apare ca un motiv al său predilect: "Să ne lăsăm în voia aerului/ ce ne strînge/ uşor/ de