În doisprezece ani de tranziţie, prezenţa intelectualilor, a oamenilor de cultură în dezbaterea publică a cunoscut forme şi expresii greu de sistematizat. Pe voci diferite, cu accente şi nuanţe diferite - ceea ce este firesc pentru un spaţiu public normal - cea mai mare parte a lumii intelectuale româneşti s-a arătat pro-occidentală: în aparenţă, discursul antioccidental a fost apanajul naţionaliştilor care vor, pe plan politic, un regim "de mînă forte", iar pe plan cultural afirmă românismul pur şi ortodoxia fără de pată. În rest, pentru cine priveşte doar suprafaţa discursului, lucrurile par să fie limpezi: reprezentanţii elitelor intelectuale, fie ei implicaţi civic şi politic ori nu, declară că sînt cu faţa spre Europa. Dacă trecem însă dincolo de suprafaţă, problema se complică: evoluţia vieţii intelectuale româneşti în ultimii doisprezece ani, relaţia intelectualilor cu politicul, calitatea dezbaterii de idei, comunicarea oamenilor de cultură cu societatea, discursul despre cultură şi despre valori arată cîteva trăsături care, departe de a fi în spiritul european al vremurilor noastre, demonstrează că ceea ce unii teoreticieni au numit "refuzul modernităţii" persistă încă, nu doar în "România profundă", ci şi în elitele ei. Cred că ar trebui să ne gîndim dacă prezenţa culturii în societate şi felul în care se vorbeşte despre cultură la noi sînt compatibile cu modalităţile în care se face acest lucru în alte societăţi europene. E o dilemă.

Ţîfna şi omida E riscant să fac aici o recapitulare, fie şi sumară, a vieţii intelectuale din România anilor '90. Totuşi, au trecut doisprezece ani de cînd am devenit o societate liberă şi, dacă privim în urmă şi încercăm să inventariem temele de dezbatere culturală de după '89, din sertarele memoriei răsar cîteva subiecte: creaţia culturală în comunism vs. "Siberia spiritului"; "colaboraţionismul" marilor scriitor