Bunica mea spunea că "în ziua de azi, nu mai există stafii", dar că, pe vremea cînd era ea tînără "erau cu duiumul, da' dup'aia oamenii s-au înmulţit, iar lor le-a fost frică să mai apară...". În satul ei natal, undeva prin Oltenia, erau omologate trei stafii oficiale: cîţa popii, femeia în alb şi calul dracului. Cîţa popii, un soi de pasăre domestică care, se pare că, pe timp de zi, se ascundea printre orătăniile părintelui, prevestea toate nenorocirile. Nefericitului căruia, după ora doişpe noaptea, îi tăia pasărea calea, pe post de pisică neagră, i se întîmplau, după aceea, numai necazuri şi ghinioane. Ţăranii credeau că respectiva cîţă este întruparea sufletului unui borfaş care fusese mai demult găsit mort, într-o groapă, la marginea satului. Femeia în alb pîndea în fiecare noapte drumeţii în poarta cimitirului. Nu le făcea nimic, dar le arunca priviri rugătoare şi triste. Odată un căruţaş a lovit-o cu biciul. După cîteva zile a murit; a luat foc de la o plită şi a ars de viu. Calul dracului trecea la trap în anumite nopţi, pe uliţele satului. Oamenii nu-l vedeau, în schimb auzeau zgomot de copite şi nechezat. Calul aducea după sine inundaţii, cutremure, boli. "Şi cum puteaţi să trăiţi în linişte cu atîtea fantome?", am întrebat. "Ne obişnuiserăm cu ele... unii credeau că au doar vedenii de la ţuică...". Într-adevăr, stafiile apăreau mai des, toamna tîrziu, cînd se făcea ţuica şi vinul. Aşa spunea bunica.

Visul lor era să stea la casă cu curte. Al lui pentru că trăia cu obsesia că va veni într-o zi un cutremur mare şi va cădea blocul peste el, al ei pentru că vroia să-şi regăsească copilăria pierdută, trăită la ţară. Erau doi oameni sceptici, pragmatici, de vîrstă mijlocie, exact vîrsta la care mai speri că poţi lua totul de la căpăt. Aveau o fată adolescentă, căreia nu-i păsa prea mult dacă stă la bloc sau la casă. Într-o zi, au găsit-o: o căsuţă bă