Un bulb se propteşte pe un fel de canal mai lung care seamănă cu ţevile astea noi din plexiglas pe care le folosesc instalatorii pentru instalaţiile de apă din apartamente. Lungi şi flexibile. Prin interiorul bulbului aceluia circulă, în toate direcţiile, nişte globuleţe mărunţele: unele merg într-o direcţie, altele într-alta, fiecare îndrumate de anume supape care le permit să circule numai într-un fel şi în anumite momente şi viteze. Toate acestea alcătuiesc cărămizile creierului omenesc, îţi spui, pe cînd îţi pare că te cutreieră, prin bulbii şi ţevile acelea, ritmuri Black Sabbath din opul Paranoid; stai în curte, e lumină de toamnă, apa curge în bazinul cu piatră de munte, nişte viespi se răsucesc anapoda în soarele ca de bronz patinat, pisoiul şi el e autumnal, iarba şi ea este autumnală; le privesc înveşmîntat în melancolia Beatles pe nume Yesterday, în timp ce îmi trec agale, pe dinaintea ochilor, imagini despre cam cum anume se prezintă mintea: cu bulbi, cu ţevi albe şi lungi, cu globuleţe: sînt miliarde de asemenea trebuşoare în creierul fiecărui ins, mai precis 1011 neuroni şi 1014 sinapse. Mai mult: legăturile dintre celulele astea sînt mai numeroase decît numărul atomilor din întreg Universul. Aşa spun savanţii şi eu îi cred, sînt convins că aşa e pentru că tot Universul, cît este el de mare, îl pot înghesui în mintea asta a mea chiar acum pe cînd stau pe bancă, în soarele de toamnă, şi nu fac nimic. Adică fac totuşi ceva: înghesui Universul, cît este el de mare şi de înfricoşător, în capul meu, între legăturile acelea dintre celule. Şi cum zic, stau pe bancă, în lumina de toamnă, şi nu sînt sigur dacă pricep ceea ce trebuie priceput. Ce deosebire între strigătul protocreştin - cred întrucît este de necrezut - şi perplexitatea mea confuză de peste două milenii? Este aşa ca şi cum m-aş duce eu la biserica de pe uliţa copilăriei şi aş începe să le