Lucian POSTU
Victor de la Consart
Acum vreo zece ani, ieseanul care cobora de la Universitate, trecea pe langa Casa Universitarilor si facea putin la dreapta, dupa Casa Armatei, putea intra intr-un restaurant botezat Consart, dupa numele firmei de constructii care-l pastorea. Fara mari pretentii, Consartul era o crasma in care se adunau la o bere ieftina si un bors de fasole studentii de la Universitate, alaturi de slujbasii din zona, intrati la "una mica" si iesiti dupa sapte "mari".
In aceasta crasma de mana a doua, plina cu fum de tigara si discutii adanci, puteai intalni un om care parea venit din alta lume. Nu era nici cine stie ce scriitor genial si nerecunoscut, nici vreun nebun care se credea Sfantul Petru ori Statuia Libertatii. Nu. Omul acela, venit parca din alta lume, era unul dintre ospatarii de la Consart. Tanar, simpatic si cu mustata, Victor iti atragea repede atentia prin felul aparte in care-si facea meseria. Desi servea intr-o crasma de mana a doua, Victor se comporta ca si cum ar fi fost la Capsa, in vremurile de dinainte de razboi.
Politicos, de o amabilitate netrucata, omul cu pantaloni negri si camasa alba te facea sa te simti ca in vechile restaurante si crasme de altadata, cand clientul era tratat ca un om de-al casei, indiferent daca intra pentru prima data sau era un obisnuit al locului. Fie ca cereai un bors de fasole sau un gratar, o apa minerala sau un coniac, Victor te servea la fel de amabil, nefacand nici o diferenta intre comenzile saracacioase si cele mai scumpe.
Odata, intr-o vara cu examene de admitere, pe usa crasmei au intrat doua fetisoare, parca speriate de buluceala de pe Copou. Stateau langa usa, una langa alta, in timp ce chelnerii treceau pe langa ele in graba mare. Victor le-a vazut, s-a apropiat si le-a intrebat, ca la carte, cu ce le putea servi. "Nu va suparati, ce p
