Stimate domnule Paul-Bădescu, Mi-am luat libertatea să-mi zic că n-ar fi lipsit de interes să vadă lumea cît de de diferită poate fi trăirea fenomenului... chiar în familie! Motiv pentru care am împărţit vorbirea cu soţul meu şi cu copilul. Sper să vă convină. O puteţi titra în comun, separat, cum vă place. Faptele sînt: eu am plecat în 1987, cu paşaport; Petru, în 1988, ilegal, peste frontiera maghiară; Marguerite s-a născut la 10 octombrie 1989, la Paris; toţi trei ne-am întors din Franţa, unde am stat în tot acest timp, în iulie 1997. (Adina Kenereş)

Ochelarii de pe frontieră Pleci ca să ai de unde te întoarce. Emigrarea e un simulacru al marii călătorii. Şi ce simulacru. La scara 1/1. Cînd am plecat noi, ştiam că nu ne vom întoarce. Îmi amintesc şi acum de ochelarii nou-nouţi uitaţi la cîteva sute de metri de fîşie. M-am aruncat la pămînt ca să evit fascicolul de lumină. Lumina mi-a trecut pe deasupra. Am plecat pentru că detestam comunitatea în care trăiam. În întregime. Oamenii nu mai ştiau să călătorească cu mijloacele de transport în comun. Asta era peste puterea mea de înţelegere. Ceauşescu? Securitatea? Îi cunoşteam de mult. Învăţasem să mă feresc. Dar nu te poţi feri de toţi românii. Ce gîndesc acum despre emigrare? Sînt foarte mîndru că am avut curajul să o fac. Dar nu o recomand nimănui. Cei mai mulţi nu se întorc de-acolo niciodată. Labirintul. Şi, mai grav, nici nu ajung acolo niciunde. Nici un francez nu m-a jignit niciodată pentru calitatea mea de român. Le voi mulţumi întotdeauna. La fel, la Cluj, în adolescenţă, nici un maghiar nu m-a jignit niciodată pentru aceeaşi calitate. Am rămas prietenul lor. Din cînd în cînd mă gîndesc la morţii de pe frontieră. Limburile. Nu mă mai tulbură, ca în adolescenţă, gările, şuieratul trenurilor, dar devin de fiecare dată atent cînd e vorba de frontieră. Toţi asiaticii şi africanii care trec ilega