Problema emigrării este una la ordinea zilei pentru cetăţenii unei ţări de lumea a treia, cum este a noastră. A fost şi înainte de '89, este şi astăzi. Deşi poziţia faţă de emigrare este diferită în cele două perioade, plecarea peste graniţe a românilor, în special a celor cu studii superioare (căci la emigrarea acestora se referă numărul de faţă), este un fapt care nu poate fi trecut cu vederea. Astăzi, cel puţin într-un prim moment, plecarea nu mai este gîndită ca definitivă, cum se întîmpla în comunism. Cei care pleacă păstrează legături cu ţara, au posibilitatea să trimită bani rudelor rămase sau pot să se întoarcă oricînd vor. Chestiunea cu întoarcerea este, însă, o variantă pur teoretică; în practică, există foarte puţine cazuri de români care mai pot, într-adevăr, să se întoarcă. Şi asta se aplică chiar şi în situaţia tinerilor plecaţi, pentru mai mult timp, la studii. După ce ai respirat o perioadă mai mare aerul civilizaţiei (şi ai avut timp să-ţi obişnuieşti plămînii cu el, ai reuşit, deci, să te adaptezi unui alt stil de viaţă), e foarte greu să mai faci drumul înapoi, adică să te readaptezi la atmosfera de aici. Am un bun prieten care, terminînd şef de promoţie la Filologie - Limbi Clasice, a mers la doctorat în Statele Unite (şi acolo
a făcut o figură foarte bună). Cît a stat în America, patru ani, îmi trimitea tot timpul scrisori în care-mi spunea cît de dor îi este de ţară, cum nu mai suportă "străinătatea", cum de-abia aşteaptă să se întoarcă şi să pună umărul etc. Nu am citit ceva de un patriotism mai patetic şi mai sincer, ca în scrisorile de la prietenul meu Vlad. Urmarea e deja previzibilă. S-a întors în România unde, timp de un an cît a stat, nu şi-a găsit deloc locul. A sfîrşit prin a se întoarce în America, unde s-a stabilit definitiv. Cazul prietenului meu este simptomatic pentru mulţi dintre cei care se decid să plece. Dacă nu reu
