Din imaginile transmise în direct în ziua de 11 septembrie ca şi din cele difuzate în zilele următoare au lipsit, se ştie, morţii. În jurul lui World Trade Center se aflau, după declaraţiile martorilor şi ale membrilor echipelor de intervenţie, deşeuri umane, bucăţi de carne, fragmente de trupuri: nici o imagine nu a apărut pe ecrane şi nici o fotografie nu a fost tipărită în presă. Secvenţele cu disperaţii care se aruncau în gol au fost preluate mai insistent de televiziunile europene, cele americane prezentîndu-le cu parcimonie pentru a le elimina apoi cu totul. Reportajele la spitale au fost puţine şi au evitat înfăţişarea corpurilor arse şi mutilate. Mulţi telespectatori români vor fi fost, presupun, derutaţi dacă nu chiar dezamăgiţi: cînd la noi camera se opreşte îndelung asupra rănilor purulente ori a membrelor secţionate, cînd maşina strivită într-un accident e filmată din toate unghiurile, în aşa fel încît să putem vedea în voie cadavrele prinse în mormanul de tablă, cînd bolnavului aflat sub perfuzie i se bagă microfonul în gură ca să povestească "în direct" cum se simte după operaţia pe inimă - e normal să te mire faptul că, într-o catastrofă cu mii de victime ce ar fi putut furniza nenumărate imagini-şoc, televiziunile americane au refuzat voyeurismul. Unii au pronunţat cuvîntul "cenzură", referindu-se la decizia autorităţilor care, invocînd ("pretextînd", au spus cîrcotaşii) necesitatea ca munca echipelor de salvare şi a anchetatorilor să nu fie stînjenită, au interzis accesul în zonă. Comentatorii serioşi au opinat însă că e vorba, în fapt, de o autocenzură, determinată de voinţa de a respecta memoria victimelor, de a nu traumatiza rudele şi prietenii celor dispăruţi şi, foarte probabil, de a nu submina moralul americanilor. E, aşadar, în primul rînd o opţiune a conducerilor posturilor şi mai puţin o sugestie din partea autorităţilor. Acest mod de