Atunci cînd e vorba de emigraţie n-ar trebui să ne gîndim doar la cei care-şi depun actele şi urmează procesul administrativ al aprobării unui statut de rezident permanent într-o altă ţară, ci şi la cei care-şi urmează cariera academică sau de cercetare în altă parte a lumii. Formaţi în România, în sfera ideilor ştiinţifice sau artistice la Bucureşti, Iaşi, Timişoara sau Cluj-Napoca, ei reprezintă de acum o componentă semnificativă şi numeric a comunităţilor româneşti din lumea largă. În unele cazuri, e foarte plauzibil ca cei plecaţi la doctorat sau ca profesor vizitator să aiba în vedere întoarcerea în ţară. Că în covîrşitoarea majoritate a cazurilor se întîmplă altfel, merită reflecţie. Nu e vorba numai de bani, aşa cum dintr-o discuţie simplificatoare s-ar putea trage concluzia. Azi există un număr uriaş de specialişti români înalt calificaţi în Australia, Noua Zeelandă, S.U.A., Canada sau în alte locuri din lume. Chiar dacă n-au încă statut permanent în acele ţări, chiar dacă au paşaport românesc, în planurile lor de viitor România nu mai e decît un spectru sau o iluzie, cînd nu un regret (şi fiecare dintre ei ştie asta). Români în acte, apatrizi în fapt, ei au devenit purtătorii unor importante tradiţii academice pe care universităţile româneşti le-au clădit în vreme îndelungată. Înainte de 1989, s-a încercat acreditarea imaginii că România ar putea fi o ţară de lumea întîi. Nu a fost doar propaganda unui regim atent cu imaginea sa, ci şi o efectivă transformare socială, bazată pe suportul şi interesul unor minţi strălucite de a contribui la dezvoltarea anumitor domenii în România. Nu de astfel de prezenţe s-a dus lipsă. S-au creat institute ale Academiei, s-au creat secţii şi facultăţi ale unor universităţi, iar programa de învăţămînt a inclus supralicitări, nu se ştie cît de utile sau de realiste. De exemplu, programa analitică de liceu a adus studiul