convorbire cu Gelu IONESCU

Motive şi nuanţe Stimate Gelu Ionescu, pînă mai acum cîţiva ani cei care părăseau România în mod legal se numeau "plecaţi", celor care fugeau li se spunea "rămaşi" - nu mai era nevoie să se adauge unde, toată lumea înţelegea - unii erau consideraţi "transfugi", alţii "exilaţi", norocoşii erau "daţi cu clauza" naţiunii celei mai favorizate etc. Desţărat de aproape 20 de ani, în ce categorie vă plasaţi? Cred că emigraţie este un termen care trebuie nuanţat; ţinînd cont în clipa de faţă de răspîndirea în lume a celor plecaţi din România putem vorbi de diaspora, de emigraţie şi de exil. Diaspora înseamnă totul, la un loc: să nu uităm că în aproape 50 de ani de comunism au părăsit ţara nu numai români, dar şi sute de mii de nemţi şi de evrei născuţi aici, turci, greci plecaţi de la noi în acest răstimp. Astăzi, cine se stabileşte în străinătate se poate spune că pleacă în emigraţie, liber să circule, să-şi revadă ţara natală cînd vrea, fără teamă. Eu am fost de la început şi mă consider în continuare un exilat. De ce? Fiindcă am plecat silit. În fapt, nu m-a scos cineva din ţară cu forţa, am plecat fiindcă am vrut eu, de silă şi exasperare. În 1982, cînd am ales acest gest fără întoarcere, eram lector la catedra de literatură comparată a Facultăţii de Limbă şi Literatură Română din Bucureşti, făceam parte din Consiliul Uniunii Scriitorilor, liber ales, şi din biroul secţiei de critică, aveam două cărţi apărute şi una interzisă de cenzură, care aştepta de 10 ani să plece la tipar. Prima parte a unei monografii despre Eugen Ionescu. A fost o carte pe care apoi n-am mai terminat-o, pentru că nu poţi să lucrezi la infinit din perspectiva nepublicării. Sau, cel puţin, eu n-am putut să fac asta. Faptul că n-am putut era, poate, o dovadă de slăbiciune. Cu două decenii în urmă, cine risca totul şi pleca din ţară nu era privit ca un om slab.