Un om inteligent nu se plictiseşte niciodată! - le explicam eu emfatic băieţilor mei de fiecare dată cînd se învîrteau de colo-colo prin casă, plîngîndu-se că n-au ce face. Acum, mă învîrt de două ore în jurul maşinii, care zace inertă pe un trotuar şi simt că mă plictisesc din ce în ce mai tare. Aştept o "platformă" care să mă transporte la service, dar aceasta nu mai vine. Mai citesc o dată ziarul, mă mai gîndesc o dată, nostalgic, la zilele de vacanţă, dau drumul la muzică, dar mai mult nu ştiu ce să fac. Mă aşez aşadar bine în scaun şi încep să număr maşini. Nu e tocmai ceea ce s-ar putea numi o activitate inteligentă, dar asta e! La un moment dat, o limbă mare şi roşie ce se stropşeşte la mine de pe portbagajul unei Dacii îmi atrage atenţia. Şi mă agasează: de ce scoate ăsta limba la trecătorii paşnici? Mi-am găsit o îndeletnicire: număr "afronturile la persoană" de pe caroseriile maşinilor care trec. După încă două ore de aşteptare, statistica mea ad hoc arată aşa: * şapte limbi scoase; * zece omuleţi arătîndu-şi poponeaţa, cu invitaţia explicită de a fi pupaţi taman acolo;

* douăzeci şi trei de degete mijlocii, îndreptate fălos către cer, ştiţi dumneavoastră cum şi de ce; * trei colante cu litere de o şchiopă şi cu inscripţia cosmopolită fuck you! Da' de ce, dragi şoferi? - mă revolt eu. Ce v-am făcut eu ca să mă agresaţi aşa, fără motiv? Eu stau pe trotuar, mic şi trist, cu maşina stricată, iar voi demaraţi vitejeşte pe lîngă mine, arătîndu-mi degetul ăla mare şi obscen! Într-un final vine şi maşina de la service. Mă uit şi nu-mi vine să-mi cred ochilor: de pe platforma pe care tocmai îmi este urcată maşina se avîntă către mine acelaşi deget triumfător. Adică eu îl plătesc jumate de milion, iar el îmi aruncă gesturi de ocară! Mă zdruncin încet spre service şi îmi macin revolta. Deodată, îmi aduc aminte că, în imaginile care circulă în prezent pe