Enumerarea din numărul trecut se voia doar o posibilă primă parte dintr-o listă incompletă. Micile plăceri cotidiene ce se pot încadra în categoria "tot ce-i bun, de fapt, face rău", sau în termenii mai pompoşi deja folosiţi - (tot ce-i bun) e un exces urmat de culpabilităţi cotidiene. Contorizarea ieşirii din normă şi exerciţiul învinovăţirii în lucruri de nimic fac parte dintr-o filozofie de viaţă a măsurii cu orice preţ, ori a mediocrităţii, impusă de un nebulos mental colectiv: sfaturile celorlalţi, revistele utilitare, emisiunile radiofonice pe aceeaşi temă, spectacolul ştirilor ca nenorociri iminente, de care trebuie să ne ferim etc. Desigur că principalele restricţii care se impun de aici sînt cele de sănătate, şi acestora li se opun, în general, meschinele excese culinare (dintre care cîteva au fost enumerate în ediţia precedentă); e vorba, însă, de o concepţie mai largă "de viaţă", în care majoritatea acţiunilor tale stau sub semnul fricii de ceva: de la întîrziatul peste 10 minute la serviciu pînă la plimbatul în parc mai mult de jumătate de oră şi vorbitul peste trei minute la telefon. Toate acestea se încadrează în binecunoscuta frică de ziua de mîine, dar şi într-o autolimitare adecvată omului kitsch. Excesele permise, cu toate aceste reglementări pe umeri, sînt nişte bagatele. Printre cele culinare, am mai putea enumera cafeaua. Orice gospodină care se respectă îşi permite, aproape oricînd, o pauză de-o cafea şi, eventual, o ţigară. Amîndouă o scot din moara cotidiană şi o proiectează, timp de vreun sfert de oră, în postura de comentator al lumii la bîrfă cu o vecină; ori de spectator al ei, în ipostaza privitoare de telenovele. Cafeaua are gust şi, în fond, e un drog; cunosc o bonă care, de cîte ori bea o cafea, povesteşte cu vinovăţie toate senzaţiile, fizice şi psihice, pe care i le-a produs. Nu numai gospodinele tratează cafeaua ca pe o pauz