O anume suficienta, blocind spontaneitatea reactiilor, opereaza si in imprejurari in care ar trebui sa se faca auzit doar strigatul nud al suferintei. Cind fumul exploziilor staruia inca pe ecrane, sub socul atentatelor devastatoare din ultimele saptamini, cind umanitatea noastra ultragiata isi cauta nauc raspunsuri la o agresiune fara seaman, comentatori siguri pe ei, pe mestesugul lor de indeminari verbale, ne preveneau pretentios ca epoca in care traim, mediatizata pina la vertij, are „cultura catastrofei“.

Ajunsa achizitie bombastic nominalizata, oroarea se lipeste de cotidian cu atita aprig spor, cu atita furioasa tenacitate, incit e nevoie de o salubra energie ca sa ne regasim, fara a fi sucombat acestei sumbre complezente. In zilele care au venit dupa dezastrul de la World Trade Center, televiziunile au fost constrinse la deprogramari semnificative, un reflex de legitima decenta le-a dictat sa renunte la nu stiu cite versiuni de seriale imaginind lacom dezastre, varsind noian de atingeri imunde peste omenire, peste cuiburile de truda si slavita faima ale civilizatiei. Cotropind existenta in cheie de Apocalypse Now reiterat, sumetind in orizontul fictiunii, si nu de azi, Turnul infernal de care era capabila fabricatia hollywoodiana, negustoria paroxismului catastrofic isi ingaduie uneori anunturi ironice de tipul „Oroarea e umana“ – pe tiparul „Errare humanum est“; dar, impregnindu-si astfel publicul, ispitindu-l – ca in acest sadic joc de cuvinte – prin variatiuni intre sinistru si frivol, isi vadeste tocmai nesocotinta fara scuze, aidoma cu o complicitate.

Caci a iesit la iveala, in restristea in care ne-au impins deflagratiile, pernicioasa noastra slabiciune, vulnerabila lipsa de vigilenta fata de iruptia irationalului, de asalturile ce injosesc insasi conditia umana. Hecatombele de acum, de la New York si Washington, erau continute in rautatea f