Sarbatorile cinefililor se desfasoara in intuneric si presupun multe ore de stat pe scaun. Presupun pierderea notiunii timpului – sa iesi amortit de la ultima proiectie, asteptindu-te sa clipesti dezorientat in lumina soarelui prea puternic, ca sa descoperi ca, de fapt, si afara e intuneric, ultimul autobuz si ultimul metrou s-au dus de mult, ziua de miine e deja azi, dar e inca noapte. Sint betii ce presupun un pret: paloare si cearcane si protestul ochilor, care nu se mai pot opri din lacrimat. Presupun riscuri: de atitea filme, risti sa ti se taie filmul – secvente intregi sa dispara, caci n-a mai fost loc pentru ele in minti deja prea incarcate, emotii sa se piarda, caci n-au avut timp sa se sedimenteze in pauza dintre doua proiectii. La o sarbatoare adevarata, cum a fost cea a filmului francez (28, 29, 30 septembrie, cite trei filme pe seara), pot exista momente de panica pentru cinefil, cind se simte minat de propriul exces intr-un fel de bulboana de filme.
Poate ca aceasta senzatie m-a dus cu gindul la Jeanne Moreau si la cintecul ei din Jules et Jim, Le Tourbillon. Sau poate faptul ca, in splendidul film al lui François Ozon Sous le sable/Sub nisip (2000), Charlotte Rampling are momente cind aminteste de Moreau cea ravasita, ratacind pe strazile udate de ploaie din Ascensor spre esafod. Intotdeauna mi-a placut Rampling: face parte din acea categorie de actrite (lista nu e lunga; mai include nume ca Emmanuelle Riva si Anjelica Huston, si multi ar pune-o pe Garbo in frunte) care, dincolo de talent, de tehnica si de calitatea filmelor in care joaca, sint pur si simplu fascinante ca prezente. Privind un astfel de chip, parca sondezi suprafata unei planete misterioase. Nici macar nu poti fi sigur ca planeta e vie, dar ceva o detasaza de stelele din jurul ei, chiar daca acestea ard mai tare. Problema cu Rampling este ca adesea a parut desprinsa de medi
