Suprarealistul Gellu Naum si-a trait experienta lui poetica personala undeva la capatul lumii. „Cred in senzatiile mele – mi-a spus cindva. Daca as fi stat 20 de ani in pustiu, sint sigur ca as fi ajuns la adevarul meu.“ Intr-un fel, statuse 20 de ani in pustiu, in Romania stalinista, in care nu si-a mai putut publica poezia suprarealista, si a ajuns la niste adevaruri care sint numai ale lui. Poezia pe care a scris-o timp de 60 de ani vorbeste despre ele. Atit cit se poate, „pentru ca din partea cealalta nu razbate, dupa cum am spus, decit ce poate si ce trebuie sa razbata, pe cimpiile inteligente“. Si-apoi, a existat, nu-i asa?, si „ciocnirea, rind pe rind, atit cu adevarurile agresive ale celorlalti, luati in parte, cit si cu adevarul depresiv al tuturor“ (cum gasisem in Zenobia).
A fost toata viata mai degraba un marginal, chiar daca dupa 1990 cuvintele de lauda au inceput sa se inteteasca. Imi imaginez ca scena in care e prezentat tinarul poet Gellu Naum unui alt tinar, „marunt si indesat“, nu e fictiva si nu i s-a intimplat doar o singura data:
„«Dinsul e domnul Naum, e un distins poet, sint sigur ca ati auzit de el», a socotit necesar sa ma prezinte domnul Sima.
«Naum si mai cum?» a intrebat unul din tineri, n-am sa-l descriu, am sa spun doar ca era marunt si indesat si ca avea sini ca de femeie iar parul cirliontat i se unea in doua puncte, deasupra fruntii.
«Naum P. Mata», i-am raspuns eu, in gind, pentru ca trebuia sa devin vulgar [...]; dar am raspuns asa numai in gind [...], iar cu glas tare am adaugat: „puteti sa-mi ziceti cum vreti, nu conteaza“.
„Au scris despre mine unii, altii... Ma numesc acum «ilustru poet» prin reviste. N-au inteles si nu inteleg nimic“, imi spunea calm. L-au iritat intotdeauna etichetele si „imbalsamarile“ („personalitate marcanta“, „remarcabil poet“, „patriarhul poeziei romane“ etc).
