Ne intilnim cu una dintre problemele absolut esentiale ale poeziei romanesti, din pacate nerelevate, ca sa nu spun complet necunoscute foarte multora, pe care n-o s-o gasiti in nici o istorie literara tratata ca atare. Faptul ca S.R. a scris si in romaneste si in franceza, si la Bucuresti, in anii regimului totalitar, si in Franta, apoi, il situeaza intr-o pozitie care devine semnificativa si o sa vedeti imediat de ce, din punctul meu de vedere. De multa vreme la noi e discutia pe care o stiti cu totii legata de specificul national, de cum este de fapt poezia romaneasca: este o poezie deschisa, poezie inovatoare, conservatoare, traditionala, este o poezie care tinde sa-si pastreze expresivitatea exclusiv pentru limba romana, prin urmare pentru spatiul romanesc, sau e o poezie care se poate traduce sau difuza in lume?
Chiar zilele trecute citeam intr-un numar dintr-o revista clujeana o comunicare a lui Mihail Sebastian facuta aici, la Institutul francez din Bucuresti in 1935, despre problemele specificului national, si se vedea foarte bine acolo ca ceea ce spunea Sebastian in ’35 repeta de fapt ceea ce spusese Ion Trivale in 1911 (pe care-l cita) si ne trezim in 2001 spunind cam aceleasi lucruri. De unde se vede ca stam binisor pe loc, daca pot sa spun asa, din punct de vedere al dezbaterii acestor probleme. Ideea, destul de raspindita, pe care o gasim in nenumarate studii si istorii literare romanesti, este ca poezia romaneasca este extraordinara, ca in secolul XX avem una din cele patru-cinci mari poezii nationale, dar care este intraductibila si, prin urmare, buna doar pentru consum intern. Deci nu avem export, cum s-ar spune, la poezie pentru ca fie n-am tradus la timp, anumite lucruri, fie nu se pot traduce. Lucrul acesta e valabil pentru poezie, dar si pentru romanul si pentru proza romaneasca… ce ne facem cu Creanga, cu Caragiale, ce ne facem cu t
