Draga Bogdan,
Acum o saptamina, cind mi-ai cerut sa scriu „ceva despre Gellu Naum“ (tocmai se prapadise de doua zile), tii minte ca am ezitat, ti-am spus ca ma mai gindesc, si-apoi n-am mai scris... Eram blocat, incapabil sa „comunic“ (si cui?, in afara doamnei Lygia, cu care vorbisem la telefon) tristetea mea, incapabil sa ma gindesc la altcineva decit la doamna Lygia. Cum sa „exprimi“ durerea unei fiinte care se desparte de omul iubit, dupa 58 de ani? Nici astazi nu stiu. Este un lucru atit de intim incit nu pot decit sa spun: nu stiu. Nu stiu ce inseamna sa treci prin ce a trecut dinsa, ce devastare lasa o moarte in sufletul cuiva atit de intim legat de sufletul celui ce s-a dus. Pot doar sa-mi imaginez si nu cred ca aceasta imaginatie a mea are vreo importanta – pentru dinsa, pentru altii. Inconjurata de tristetea tuturor celor ce l-au iubit pe domnul Gellu, doamna Lygia e totusi singura in suferinta sa; singurul lucru pe care-l putem face este sa-i fim alaturi.
Nu poti sa vorbesti clar atunci cind plingi. Nu poti sa gindesti clar, nu poti sa scrii. In orice caz, eu nu pot. Nu sint in stare decit sa-ti trimit, pentru ca ai insistat, aceste citeva amintiri razlete. Sa incerc sa-ti descriu ce s-a intimplat dupa 29 septembrie.
Plingind intruna, in capul meu, imi veneau in minte toate orele minunate petrecute alaturi de ei, in av. Petre Cretu 64 sau la Comana: frinturi de fraze, de gesturi, imagini staruitoare ale tandretei cu care m-au inconjurat – cu care ne-au inconjurat pe toti. Si mai presus de toate, imi revenea in auz vocea domnului Gellu: joasa, usor infundata, subtiindu-se subit intr-un ris complice atunci cind lucrurile despre care vorbeam amenintau sa devina prea „grahve“! Imi reveneau in memorie umorul sau contagios si felul in care te lua partas la indignarile sale morale, spunindu-ti ceva de genul: „Astia fac niste lucrur