Pret de trei saptamini muzica a fost regina Bucurestilor. Festivalul George Enescu, international din nastere, a devenit si o problema nationala. Pentru ca atit autoritatile cit si populatia cea de toate zilele a Romaniei s-au „mobilizat exemplar“ atit pentru a organiza, cit si pentru a participa la un festin, de ce sa nu recunoastem, de mare anvergura. Trecem rapid peste „costurile de productie“ – deloc de neglijat – si sa apreciem acum, daca nu mai la rece, macar nu la foarte fierbinte. Datele strict statistice au fost evocate cu diferite prilejuri si sint, desigur, impresionante la nivel „bilantier“. Organizatorul principal – Secretariatul General al Guvernului – poate fi multumit, dincolo de obiectiile si circotelile, multe justificate, de amanunt. Festivalul Enescu a fost, sa recunoastem, dincolo de partizanatele noastre politice, o reusita: punct ochit, punct lovit – ni se pare cel mai important fapt.
A meritat? Da. A fost la inaltime? Da. Au fost multumiti, una peste alta, spectatorii, telespectatorii si radio-ascultatorii romani? Da. S-a imbunatatit imaginea Romaniei cu acest festival? Nu prea. De ce? Pentru ca oricit de multi Ozawa, Muti si Kurt Masur ar fi venit in Romania doua transporturi de transfugi retinuti la granita ceho-germana, doua hotii pariziene si trei cersetorii madrilene – cu autori romani – sint mediatizate imediat si au un impact mult mai mare – o spunem cu stringere de inima! – decit atit de indragita noastra muzica. Dar nu despre aceste aspecte vrem sa glosam noi astazi. Sa continuam sirul impresiilor post-festivaliere. Multa muzica buna, programe – destul de bine spre f. bine – gindite si echilibrate (n-ai cum sa satisfaci chiar toate gusturile si chiar capriciile), formatii de (mare) renume (cu toate ca uneori pot aparea si surprize, cum a fost cu ansamblul muzical milanez, inclusiv cu seful de orchestra – ce mai e si asta
