Cînd, în urmă cu cinci ani, traversam pentru prima dată Atlanticul şi păşeam în Canada intitulîndu-mi aventura "călătorie în secolul XXI", nu-mi imaginam că pe acelaşi meridian voi avea parte şi de o "călătorie în ireal"...
În dimineaţa celei de a şasea zi a festivalului, mă grăbisem să nu ratez Leul de aur veneţian care rezona perfect cu alte cîteva subiecte similare, localizate în diverse colţuri ale lumii. Deja mi se profilase intimitatea ca punct nevralgic şi laitmotiv al selecţiei canadiene, această manifestare obişnuind că recapituleze palmaresul competiţiilor de peste an, dar şi să anticipeze sezonul următor prin avanpremiere de răsunet. Pînă să mă hotărăsc dacă să continui cu Filmul de duzină/ Quickie realizat de siberianul Serghei Bodrov în Germania, dar relatînd despre mafia rusească din Santa Monica, sau să optez pentru Bodrov fiul şi istoria a două Surori despărţite de soartă, mi-am acordat un moment de respiro să-mi clătesc ochii cu furnicarul de senin Babilon, în care toate etniile pămîntului convieţuiesc paşnic, locuind şi muncind, după preferinţe şi capacităţi, în blocuri recent construite sau în cochete reşedinţe tip New England, care alternează cu giganţi de sticlă şi oţel, ce conservă - undeva la etajele superioare - cîte un element de stucatură, un antic fronton - ca o preţioasă relicvă a altor vremi, a altor tărîmuri. Ieşind în stradă, am constatat că la intersecţii se activaseră imense ecrane care repetau ştirea şi imaginile preluate de toate televiziunile lumii: America atacată!
După "revoluţia în direct", terorism în direct...
Am avut senzaţia stranie că incredibilul monitor ficţionar a luat-o razna şi Orson Welles s-a întors să-şi repete farsa cu mijloacele sofisticate de azi, cînd este posibil pînă şi un război computerizat. Sentimentul că nimic nu-i adevărat şi că asist la un exerciţiu de simulare m-a părăsit cînd
