În ultimul timp, te poţi apropia foarte greu de o carte de poezie. Din diverse motive: tiraje confidenţiale, preţul cărţilor, inflaţia de poeţi etc. Pe lîngă aceste motive mereu invocate mai există unul, subtil, dar foarte important: intoleranţa acestui "gen" în literatura noastră contemporană. A fost perpetuat modelul poeziei frumos aşezate într-o plachetă, modelul poetului rupt de realitate, cu capul în nori. Desigur, mulţi vor ironiza această perspectivă simplistă şi superficială asupra profundei noastre poezii.
Se ştie că poezia nu se vinde (chiar deloc, în comparaţie cu proza). Da, poezia în plachete, cu un portret mare al poetului nemuritor şi rece pe a patra copertă, nu are cum să se vîndă. Poetul zilelor noastre nu trebuie doar să ştie să scrie, trebuie să ştie să se vîndă pe sine. Şi nu e vorba doar despre bani - el trebuie să-şi creeze o imagine care să-l individualizeze clar pentru că textul singur este insuficient într-o lume în care timpul lecturii s-a cam scurtat. Nu că poezia ar fi murit sau că poetul ar fi "copleşit de capitalism" - însă poezia nu mai poate exista singură, nu mai poate rezista fără reclamă, fără performance, fără ca poetul (sau, de ce nu?, managerul său) să-şi bată capul cum să iasă în faţă. Să ne amintim doar că, în anii '80, un poet visa să-şi editeze poemele pe o bandă magnetică. Trebuie cumva recuperată o latură "populară" a poeziei. Să ne gîndim că o generaţie a fredonat pe versurile lui Foarţă (trupa Phoenix a făcut furori la vremea ei), că la sfîrşitul anilor '90 tinerii cîntau, printre manele, şi versuri bune de Florin Dumitrescu (Sarmalele reci), că în '98 au apărut "poeţii străzii", nici extraordinari, dar nici sub orice critică, cum au fost imediat catalogaţi - oricum, de departe cel mai interesant fenomen "poetic" din ultimii ani.
Aici intervine o altă problemă pe care o constituie aşa-numita "critică de
