Nu pot începe această diagonală fără o mărturisire prealabilă. Nu admir doar truda exemplară a Sandei Golopenţia pentru a reda de-a lungul declaraţiilor (tuturor declaraţiilor) adevărul asupra arestării şi anchetării tatălui său, Anton Golopenţia care urma să fie implicat în procesul Pătrăşcanu*). Merită toate laudele nu doar caracterul ştiinţific pe care-l dobândeşte, prin acribia ei, un material sfâşiat de durere, dar şi curajul de a lucra trei ani de zile la o astfel de mărturie a coborîrii în infern. Obiectivitatea ei, lipsa de epitete, înăbuşirea reacţiilor afective, suprimarea indignării şi a semnelor de exclamaţie, reprezintă supremul omagiu adus unui om pentru care ştiinţa reprezenta un scop în viaţă şi care a fost nevoit în plină ascensiune să renunţe la o operă ale cărei principale trăsături se şi desenaseră. Mort, la 41 de ani, de pe urma anchetei fără să ajungă nici la condamnare, nici la proces, Anton Golopenţia n-avea cum să spere că opera-i ciuntită va fi completată de fiica lui cu această carte capitală, fără precedent atât prin proporţii cât şi prin metodă.

Admiraţia îmi este cu atât mai deplină cu cât pusă în faţa unei situaţii cvasi-similare (moartea mamei mele în închisorile comuniste), aflându-mă în posesia dosarului ei de urmărire am fost incapabilă să-i suport simpla lectură, cu atât mai puţin să-l studiez. Există în limbajul securistic un atare amestec de vulgaritate, improprietate a termenilor, incultură, aberaţie pură încât te apucă (în orice caz, aşa mi s-a întâmplat mie) un fel de greaţă a minţii, dominând impresia că dacă vei continua vei mânji tocmai memoria celei pe care vrei s-o cinsteşti. De cinstit a cinstit-o Doina Jela, dacă n-ar fi fost ea, amintirea mamei ar fi rămas pierdută în groapa comună unde i-au fost aruncate rămăşiţele.

Pe 800 de pagini, în schimb, Sanda Golopenţia reconstituie doar prin declaraţiile ta