Pentru cine trăieşte, cu credinţă, ficţiunea Operă, Teatrul Scala din Milano este un paradis imaginar. Accesul mijlocit la "minunile" spectacolelor de la Scala a devenit, în ultimii ani, o realitate posibilă şi pentru lumea mică a românilor pasional ataşaţi de întrecerea vocilor redutabile, de ambientul muzical creat de o orchestră care asta ştie să facă cel mai bine, de o deschidere a spaţiilor lirice unde intră coruri exaltând şi ele, cântul. Nu la urma urmelor, acolo şefii de orchestră sunt exemplari: plural care începe să se retragă în faţa acelui "divo assoluto" numit Riccardo Muti. Mijlocire înseamnă discul şi caseta video. Chiar premiere transmise de televiziuni la care avem acces ("Muzzik"). Când mitul Scala ajunge şi la Bucureşti, "pe viu" (live), intensul consum al modelelor amintite sau pur şi simplu zvonul cultural care a atins de mult chiar şi ostilităţi manifeste (genul operă, insuportabil!) mii de oameni se instalează în dispoziţia de a contempla fenomenul. Excepţional; aşa şi este. Numai că Teatrul Scala nu a scăpat, de-a lungul timpului de toate mizeriile interne care bântuie orice casă de operă, mare sau mică. Verdi însuşi a interzis, timp de 25 de ani, reprezentarea în premieră a operelor sale la Scala. Derapaje au fost şi acum. Aproximările anterioare despre o producţie muzicală ar trebui să fie maleabile: un auditor, cu ceva experienţă, poate să mute prompt recepţia pe postul de emisie al unei peroraţii altfel nuanţate decât cele ştiute.

Judecată la vremea primelor audiţii în Italia "Messa da Requem" (1874: biserica San Marco din Milano, cu 120 de cântăreţi, 100 de instrumentişti, şi peste 3 zile la Scala, tot sub conducerea lui Verdi; de 7 ori la Paris, de 4 ori la Viena, în fine la Londra...) "Recviemul" devenea o sărbătoare a maestrului, dar şi subiectul unor reproşuri vehement exprimate de... "specialişti". Este teatral, este lip