Moartea în pădure (1965), primul roman publicat de Constantin Ţoiu, a jucat multă vreme în viaţa autorului rolul stigmatului unei boli ruşinoase. Autorul Galeriei cu viţă sălbatică şi al altor remarcabile cărţi scrise în anii '80 a regretat, probabil, graba cu care s-a repezit la taraba gloriei într-o perioadă incertă, cînd literatura română nu se desprinsese cu totul de schematismul realismului socialist. Dar chiar în raport cu ce se publica în 1965, subiectul însuşi al cărţii era surprinzător de "vechi": reprezentînd "binele", muncitorii de la o exploatare forestieră, conduşi cu abnegaţie de comunistul Sandu Petre, biruiesc "răul" întruchipat de un grup de "bandiţi şi sabotori" refugiaţi în munţi (ca şi duşmanii de clasă din Vînătoare de lupi de Petru Dumitriu) şi dirijaţi de Mihai Zotrescu, omul de încredere al unei baronese - fosta proprietăreasă a pădurii.

Peste numai trei ani, volumul de nuvele Duminica muţilor (1968) va pune într-o altă lumină resursele reale ale scriitorului: capacitatea de a da alunecare simbolică faptelor mărunte şi de a provoca unde nu te aştepţi premisele epicului. Rafinamentul artistic, prezenţa stărilor psihologice neobişnuite şi a evenimentului bizar sau cu final indecis amintesc de proza lui Ştefan Bănulescu şi chiar de aceea a lui Fănuş Neagu. De pe acum se simte înclinaţia romancierului de succes de mai tîrziu către personajele pitoreşti şi către acel climat spiritual original în care mai toate vorbele şi faptele capătă strălucire şi devin memorabile.

Cartea care i-a adus consacrarea - Galeria cu viţă sălbatică (1976) - este înainte de orice un roman politic, o meditaţie cutremurătoare asupra destinului unui intelectual român din anii '50, tînăr şi devotat, în fond, cu sinceritate ideilor comuniste. L-am şi analizat ca atare în capitolul dedicat scriitorilor cu spirit civic, dispuşi să lase o mărturie posterităţii